Duminică 13 decembrie 2009 dimineaţa, pe când ieşeam c-o sfântă bucată de telemea sibiană din piaţa Norilor, telefonul dlui Nicolae Manolescu m-a trezit brusc din dulcile postreverii gastronomice (în ziua precedentă împlinisem 56 de ani...).
Auzise că revista Idei în dialog îşi încetase apariţia „nu vrei să-ţi continui la noi rubrica Viaţă literară?”
Am îngheţat, am ezitat, m-am încălzit, am întrebat de una, de alta, fireşte că m-am bâlbâit, am înghiţit în sec, dar am vorbit din plin, după care am acceptat fără condiţii, la fel de bucuros ca în primăvara lui 2003, când Horia-Roman Patapievici m-a convocat cu prietenească generozitate în echipa substanţialei sale reviste. Cu cele scrise cale de cinci ani acolo am încropit deja trei cărţi (două intitulate chiar Viaţă literară, 2005, 2007, au apărut la Editura Fundaţiei Pro, iar a treia, Idei cu zimţi, la Humanitas, în 2008). Îi mulţumesc şi aici, astfel, pentru libertatea absolută de care am beneficiat, rubrica respectivă fiind o autoalintare când jovial expansivă, când cinic retractilă, destul de greu acceptabilă, teoretic, în peisajul gazetăriei noastre. Un peisaj dominat de satrapism, clientelism, malformare deliberată, unde ziariştii se consideră instinctiv soldaţi în echipe de comando, necum conştiinţe libere, insurgente, imprevizibile.
Mic salt în decembrie ’89
După ce am închis telefonul, mi-am adus năvalnic aminte de toate rubricile în care m-am cheltuit cu voluptate o viaţă (o să-mi îngădui să le evoc puţin mai departe) dar mai ales de ultimele zile din decembrie 1989, când, tot aşa, m-a sunat Laurenţiu Ulici să-mi propună „orice” în Luceafărul. Nu am optat pentru cronica literară, fiindcă prea era înfocat politiceşte momentul spre a ne mai permite să ne livrăm, narcisiac şi iresponsabil, fantasmelor estetizante, aşa că am optat pentru o coloană („Chenar”) de notiţe acide şi sociologie ludic-moralizantă, care a durat câţiva ani.
„Şi cronică literară unde ai să faci?” m-a chestionat Ulici, „nu cumva crezi c-o să vă cheme Manolescu la România literară ? Vezi să nu!”
Pe cine, adică? m-am încruntat eu. „Păi pe }eposu, pe Lefter, pe tine, pe Buduca...”
Era prea mult pentru imaginaţia mea, pe atunci, o aşa năpraznică avansare de la pifan la general. De vreo cinci, şase ani scriam lunar despre cărţi în Transilvania, mergeam nesmintit în fiecare an la colocviile sibiene „patronate” de Romul Munteanu cu subtila complicitate a lui Mircea Tomuş şi Mircea Braga, lucram la Institutul „G. Călinescu”, publicasem trei cărţi de istorie literară, dar eram hăt-departe de „întâmpinătorismul” dezlănţuit al anilor ce aveau să vină. Adevărat, numele lui Radu G. Ţeposu îmi suna perfect pe post de cronicar optzecist în România literară postceauşistă, dar în ce mă priveşte eram mult mai deschis către tradiţia culturală, către eseismul paseist şi moralismul ideologizant, pentru a putea campa senin, adecvat şi eficient pe terenul accidentat, surprinzător şi exploziv al actualităţii.
Decembrie ’89 – decembrie 2009. Nu pot ocoli coincidenţele. Într-un destin literar (şi nu numai) astfel de legături, fracturi şi salturi înseamnă întotdeauna ceva. Mai ales când observi că, de o viaţă, te învârţi oarecum în cerc şi că, oricâte târcoale ai da, eşti menit să te întorci la dragostea dintâi.
La 15 - 20 de ani îmi doream să fac gazetărie viforoasă, pentru ca, apoi, să-mi pun singur zăbala istoriei literare, trecând de la risipitorismul inconştient din coloanele Luceafărului unghenist la volume despre Eminescu, Blaga, Arghezi, V. Voiculescu, I. L. Caragiale. Când mă consideram livrat definitiv lui Cioran, Ionesco, Eliade, Mircea Vulcănescu şi generaţiei ’27, urcat cu fervoare la bordul Dicţionarului scriitorilor români (ce şcoală frumoasă, fie şi pieziş, am făcut cu Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Ion Pop şi Ion Vartic!) şi pregătit să scriu „enciclopedia României” prin persoanele şi personajele din viaţa şi opera lui I. L. Caragiale – stop ! – apare ocazia de a conduce o revistă săptămânală (suplimentul Litere, arte, idei al Cotidianului), după care Gabriela Adameşteanu mi-a oferit cronica literară a revistei 22, anii nouăzeci fiind cea mai mustoasă perioadă profesională prin care am trecut vreodată.
Adio sinteze, adio operă de construcţie ! Vivat gaspiajul de sine, gazetăria care a consumat (şi consumă) irepresibil şi irevocabil trei sferturi din energiile scriitorului român. Beatitudinea apariţiei ritmice. Iluzia că exişti, că pulsezi vital, că eşti un mecanism ascultat, respectat sau chiar temut, oricum aşteptat cu interes şi bârfit intens. Amăgirea că efemerul se va constitui în timp într-o cronică a vremii. Chinga care-ţi ordonează energia, autodisciplinarea predării la timp a textelor, dulcea chiverniseală a subiectelor, voluptatea elaborării de tactici şi strategii, cultivarea misterului opţional, inclusiv a diversiunilor şi incursiunilor deopotrivă surprinzătoare pentru aliaţi şi inamici. Tentaţia arenei vizavi de biata ispită bibliotecărească...
Adevărul e că m-am întrebat adesea ce aş fi devenit dacă mi s-ar fi rezolvat favorabil cele două mari încercări de părăsire a gazetăriei în favoarea cercetării universitare : bursa IREX de trei luni la Bloomington din 1987 şi bursa CEU, de un an, din 1997. În ambele cazuri aş fi fost obligat să mă „îngrop” (acesta-i verbul acreditat de tradiţia valahă studiului în bibliotecă !) printre străini, înlocuind libertatea cu disciplina normativă, capriciile cu obligaţiile, deambularea cu orientarea, pe scurt: plăcerile cu caznele. Norocul a fost că, la prima, după trecerea testelor de rigoare, a fost nevoie de aprobarea personală (fireşte că utopică) a „savantei” Elena Ceauşescu, iar la a doua am avut un misterios referat negativ din ţară, care arăta că, deşi subiectul declarat era existenţialismul ionescian, scopul secret al lucrării tot apologia legionarismului (sic!) ar fi fost !
Leagă-te, ca să te poţi dezlega
Rezumând un sfert de veac de gazetărie, cronicăreală şi recenzită - rubrici în Transilvania, Luceafărul, 22, Litere, arte, idei, Ziarul de duminică, Idei în dialog , dar şi în Jurnalul naţional şi Evenimentul zilei (din 1990 până azi publicând săptămânal, iar din 2000 prezentând la Pro tv o carte pe zi)– ce numitor comun aş putea extrage? Cu ce altceva să compari convieţuirea cronicarului cu (cartea şi) rubrica de nu cu o relaţie conjugală ? Sigur, divorţul e posibil oricând, dar, până atunci, contractul, drepturile, obligaţiile, plăcerile, fricţiunile, cedările dulci sau ţepoase, micile-mari compromisuri, micile-mari extaze, economiile, concediile, sărbătorile, erorile, şocurile, reuşitele, schimbările de mobilier şi decor, adică tot ce ţine de leneveala, acreala, voluptatea, lehamitea, ludicul, ofurile şi farmecele domesticităţii e de regăsit în viaţa gazetarului la rubrica lui.
Mai întâi, obligaţia de a preda la o dată fixă un număr fix de pagini (rânduri, cuvinte, quadraţi, semne) practic „te adună de pe drumuri” - exact cum se spune la începutul mariajului. Îţi rostuieşte forţele, lecturile şi reflecţiile, îţi adună impresiile, îţi multiplică şi rafinează opţiunile, îţi verifică verdictele şi le certifică (ori le toceşte) prin concurenţa confraţilor. Te leagă la datorie, te somează să-ţi ţii promisiunile, îţi legalizează statutul social. Sfârşitul burlăciei, ieşirea din boemă şi intrarea „în rândul lumii” îţi schimbă obiceiurile şi garderoba, îţi reordonează orarul şi itinerariile, îţi cenzurează apetitul pentru excese, dezlânare şi capricii debordante, îţi recalibrează mizele şi priorităţile, te obligă la echilibru. Nu mai poţi scrie despre cine, când, cum şi cât vrei, ci eşti împins încet dar sigur către o dozare cât mai atentă a temelor, comparaţiilor, situărilor estetice, inclusiv a epitetelor. Pe scurt, rubrica te responsabilizează. Te face să te simţi „stăpân la tine-acasă”, dar în fapt te leagă la un car cu direcţie imprevizibilă.
În al doilea rând, viaţa „maritală” la rubrică (vorbesc, se înţelege, din perspectiva recenzentului literar) îţi impune o evoluţie anume. Cu timpul, bagajul iniţial de lecturi, preferinţe, aşteptări şi selectări se modifică prin forţa lucrurilor comentate. Eşti obligat să ţii pasul cu viaţa literară, cu schimbările, tendinţele şi deturnările ei, astfel încât direcţia pe care te ambiţionai (iluzionai) să o indici va fi fatalmente supusă schimbărilor de orbită. De aici rezultă, pe de o parte, o sursă de surprize pe cât de plăcute cronicarului (prin împrospătarea periodică a instrumentarului de lectură şi evaluare), pe atât de angajante, mai ales când prestigiul rubricardului ajunge de-a dreptul determinant în cuprinsul peisajului scriitoricesc. Aici exemplul cel mai la îndemână este întâlnirea la mijloc de drum dintre Nicolae Manolescu şi generaţia’80 : ambele forţe s-au elucidat, fortifiat, justificat şi susţinut reciproc într-o complementaritate admirabilă şi eficientă. (La fel de elocventă fusese şi interacţiunea literatură – critică literară în cuprinsul şaizecismului).
În acelaşi cadru evolutiv se înscrie modificarea treptată a criticii de întâmpinare înspre edificarea sintezelor, către panoramarea istorico-literară, ceea ce la noi s-a făcut din plin, de la Lovinescu şi Călinescu, la Nicolae Manolescu şi Alex. {tefănescu (sper s-o facă în viitorul apropiat şi Paul Cernat, Daniel-Cristea Enache sau Andrei Terian), demonstrând o dată mai mult că nu din partea criticii universitar-teoretizante, a „scientismului”, ci tot din partea foiletonismului „impresionist” sunt de aşteptat studiile de etapă.
Prin urmare rubrica, din cât te leagă, dintr-atâta te dezleagă. La început te constrânge din toate punctele de vedere, pentru ca, în timp - asta dacă, bineînţeles, nu te rutinezi, nu te acreşti, nu devii un simplu funcţionar birocrat, sastisit, ori, dimpotrivă, un despot discreţionar - să-ţi deschidă pofta asociativă, speculativă, larg-evaluativă, ca în orice joc în care se respectă nu doar regulile stricte, ci şi marja de improvizaţie, şarjele magnetizante, coeficientul inerent de picanterie.
Ar fi teribil de interesant un excurs – fie şi doctoral – prin culisele unor rubrici de impact din istoria presei româneşti, de la C. A. Rosetti, Eminescu, Caragiale, Ibrăileanu, la Mircea Cărtărescu, Tia Şerbănescu şi Ion Cristoiu, trecând prin gazetăria lui Iorga şi Arghezi, Gherea, Stere sau Brunea-Fox, Lovinescu şi Călinescu, Nae Ionescu, Pamfil {eicaru şi Mircea Eliade, Rebreanu, Ion Vinea, {erban Cioculescu, Octavian Paler... S-ar vedea că tocmai efemerida – atât de dispreţuită de savanteria catedratică – a dat mereu contur apăsat şi miez apetisant personalităţilor efervescente, având adesea o forţă rezumativă, formativă şi percutantă invariabil invidiată în lumea acrită şi cenuşie a tratatelor de specialitate.
Din peisajul „legă -turilor superioare”
„Legătura superioară” : parcă aşa li se spune în limbaj conspirativ celor care articulează o conspiraţie. Nu neapărat „ofiţerul recrutor”, ci trimisul, intermediarul acestuia, al „angajatorului”, cel căruia trebuie să-i raportezi periodic. Între rubricard (vorbesc acum de pe poziţia colaboratorului extern) şi „omul de la ziar”, gazetarul cu care „se ţine legătura”, se încheagă adesea o relaţie complexă, subtilă, oarecum parşivă, cu tatonări, provocări şi amuşinări reciproce, cu complicităţi, alinturi, altercaţii, revelaţii, resemnări tăcute, ricanări sau, dimpotrivă, fervori amicale. Nu ştiu, de pildă, dacă George Muntean îşi va fi tipărit undeva-cândva amintirile din perioada în care era mandatat să aducă la gazetă articolele călinesciene din seria cronicilor „optimistului”, dar cel puţin şuetele orale în care aborda (sper că nu alterat de mitomanie !) subiectul aveau un şarm nebun. Istorii asemănătoare am auzit, de la ziarişti, despre cum îşi scriau şi trimiteau rubricile Nichita Stănescu, Adrian Păunescu sau Miron Radu Paraschivescu, Şerban Cioculescu, Romul Munteanu, Alexandru Piru, Geo Bogza, ş.a.
Departe, desigur, de mine orice ambiţie de-a rivaliza cu aşa nume grele şi umori spectaculoase, dar din suita relaţiilor cu cei care mi-au păstorit rubricile de-a lungul anilor nu ştiu cum se face că nu am – cu o singură excepţie – decât amintiri şi întâmplări frumoase.
Despre Mircea Braga şi anii de reciprocă simpatie în care am ţinut cronica literară în tandem la revista Transilvania am scris mai demult, dar şi mai recent, într-un volum omagial dedicat septuagenarului care a devenit, volum care stă să apară. Cu el, prietenia întru familiaritate a mers mult mai departe decât se derulează de obicei relaţia ziar-colaborator extern... Însă Mircea Braga avea aceeaşi atenţie pufoasă şi în ce privea relaţiile cu cenzura, explicând întotdeauna „acolo, sus” şopârlele noastre, nuanţând şi cauţionându-ne micile insurgenţe prin raţiuni stilistice şi ghiduşii, vezi Doamne, nevinovate. Graţie lui cred că am beneficiat cel puţin o dată de complicitatea cu Ochiul Vigilent, când m-am pomenit chemat la telefon de Ecaterina }arălungă ot CCES, care mi-a demonstrat cu maternă aplicaţiune că a priceput perfect unde bat când scriam – aşa, comme si de rien n’était - despre mârşăvia interdicţiei de semnătură la scriitori, taman când Andrei Pleşu „beneficia” la Tescani de aşa ceva.
Pe cât de apropiat am fost şi am rămas până azi de Mircea Braga (un inexplicabil – pentru mine - arbitru imparţial între antipozii care au fost Constantin Noica şi Adrian Marino), pe atât am fost de nefamiliar cu Laurenţiu Ulici, al cărui „joc” avea prea multe strategii pentru novicele întru viaţa literară care eram. Niciodată n-am vorbit pe şleau, niciodată n-am ştiut exact ce gândeşte, cât de oculte sau de sulfuroase erau cercurile în care se învârtea, ce ambiţii nemărturisite, ce frustrări şi ce ranchiune îi dictau una sau alta dintre opţiuni şi decizii. Tot ce ştiu e că nu s-a amestecat nici cu o virgulă în „Chenarul” meu postdecembrist, deşi nu ne potriveam întotdeauna la simpatii şi antipatii politice. Ba odată i-am făcut şi un pocinog cu secretofobia mea nefericită (pentru mulţi) care ţine morţiş să etaleze cu gura până la urechi tot ceea ce este menit ascunderii, sau măcar expunerii ambigue, duplicitare !
Eram la Bacău, la începutul anilor’90, la un colocviu despre arta şi tehnica traducerii, când, ieşind întâmplător din sală, am aflat că se pregătea în taină, dinspre „Avicola”, un transport de salam (băcăuan) de Sibiu anume pentru portbagajul criticului specializat în Prima verba. Fireşte c-am dat buzna în sală întrebând revoluţionar-jubilativ „cine vrea salam de Sibiu?”, ceea ce a golit numaidecât şi rândurile asistenţei, dar şi portbagajul fericitului recipiendar. „Asta n-am să ţi-o iert niciodată !”, mi-a şoptit Ulici jumătate în glumă, jumătate numai el o fi ştiut cum...
La Ziarul de duminică (2001-2006), precum la Pro tv din 2000 încoace, „legătura mea superioară” a fost Stelian }urlea. El se înscrie la capitolul „amor cu năbădăi”, fiind noi două naturi antinomice (el introvertit, retractil, laconic, secretos, iar eu – viceversa), dar care devin perfect complementare imediat ce vine vorba de muncă. Adică de ritmul, seriozitatea, eficienţa şi exactitatea ei. Omul scoate untul din tine, când pleci o lună în concediu musai să laşi patru articole „la cheie”, nu ţine să promiţi ceva şi să faci altceva, nu merge să te plângi niciodată de nimic şi de nimeni, totul e gândire pozitivă, sistem anti-capriciu, precizie de ceasornic, dar are şi o fidelitate prietenească etanşă, care nu te lasă nicicând în drum şi nu pretinde reciprocitate.
La Jurnalul naţional (2006-2007) şi la Evenimentul zilei (2007-2009) am intrat în sistemul „trai, neneacă”, nu numai „pungaminte” vorbind (à la Caragiale), dar şi ca tratament seniorial. Aici, graţie vârstei, mi s-a permis boieria, cu texte date şi-n ultimul moment, cu modificări bruşte - şi numaidecât, tacit, acceptate – ale dimensiunii articolului (logoreic, digresiv cum sunt, de când mă ştiu am urât la modul asasin cuantificarea beton şi interdicţia de a-mi reajusta rubrica după dorinţă), cu patru săptămâni de concediu plătit, dar fără articole, şi cu doi ziarişti „de legătură” cât se poate de amabili, înţelegători şi îndatoritori într-o manieră aproape filială : Sebastian Eduard, respectiv Simona Chiţan. Pentru prima oară în viaţa de rubricard lucram cu oameni mult mai tineri, ceea ce m-a făcut să-mi îngădui un comportament – cum să spun? - confin corespondenţei berlineze a lui Caragiale.
Excepţia de care pomeneam ceva mai sus mi-a fost hărăzită de (la) Gabriela Adameşteanu, unicul „angajator” care mi-a lăsat – numai o singură dată, ce-i drept - un gust amar de cenzură gratuită, în linia corectitudinii politice devenite discriminare pozitivă.
Să spun mai întâi că am ajuns cronicar literar la 22 în urma unui challenge sui generis în egală măsură onorant şi hazliu. Eram la Sinaia, în 1993, la un simpozion organizat de Fundaţia Culturală Română, cu Andrei şi Catrinel Pleşu, cu Adam Michnik, Augustin Buzura şi Gabriela Adameşteanu, Alex Leo Şerban şi multe alte nume de marcă din ţară şi din Europa, nu le mai ştiu acum. La unul dintre prânzurile sardanapalice de la Hotelul „Furnica”, în pauza dintre pahare, Elena {tefoi îmi spune sec „vrei să ţii cronica literară la Dilema?”, după care, aproape simultan, de vizavi, Gabriela Adameşteanu mitraliază : „dar de ce nu la noi, în 22 ?”
Azi îmi vine să cred că nu pentru mine a făcut-o, ci mai mult din instinct concurenţial faţă de Dilema, apariţie nouă, la acea oră, pe harta duşmăniilor valahe, zvonul fiind că s-ar fi creat anume în contrapartidă cu 22-ul. Oricum, nu-i locul să detaliez aici-acum ce m-a făcut să optez, peste câteva zile, pentru 22, fapt este că au urmat câţiva ani (1994-2000) în care am scris cele mai substanţiale şi mai pline de vitalitate cronici literare din bruma mea de existenţă critică. De altminteri, ele şi aveau să formeze centrul de greutate al celor trei volume care compun Literatura română în postceauşism.
Episodul încercănat nu mai ştiu în ce an s-a petrecut, dar ştiu că în momentul acela mi s-a rupt orice urmă de empatie comprehensivă cu gazeta, dacă mi se îngăduie formula pompoasă. La urma urmei, n-a fost cine ştie ce, doar că miza mi s-a părut infimă faţă de energia disproporţionată a reacţiei. Era vorba despre o carte a unui american unde se făcea afirmaţia, bazată pe statistici, cum că negrii au IQ-ul inferior albilor. Între paranteze, eu adăugasem - strict speculativ, e drept - că probabil la fel se întâmplă în cazul ţiganilor. Cu câteva ore înainte ca numărul să plece la tipar, Gabriela Adameşteanu m-a sunat alarmată, rugându-mă să tai paranteza cu pricina. Deşi m-am zbârlit iniţial, totuşi am fost nevoit să accept că demonstraţia ei era convingătoare : câtă vreme nu dispui de statistici oficiale, nu te poţi hazarda în aserţiuni de acest gen. Bun.
Numai că după jumătate de oră a venit urmarea (ne)firească : „ştii ceva ? eu nu pot să las într-o pagină a revistei 22 astfel de afirmaţii cu IQ-ul negativ...” Avea rost să fac un capăt de lume dintr-o aşa întâmplare ? Nici măcar nu era meciul meu. Am scos tot paragraful americanului, dar cu un amar pe care nici acum nu pot să mi-l explic pe de-a-ntregul.
În sfârşit, de azi înainte, la România literară legătura superioară, din patru în patru săptămâni, îmi va fi Alex. {tefănescu. Eventualele păţanii cu domnia sa le veţi citi fie în viitoarea ediţie a Jurnalului (său) secret, fie în evocările subsemnatului, dacă voi ajunge vreodată la 70 de ani. Până atunci, rubrica Viaţă literară va fi ceea ce a fost şi la Idei în dialog : un peisaj al presei, tendinţelor, polemicilor şi întâmplărilor noastre culturale, lucrat strict subiectiv, ca un spectacol de personalitate, nicidecum ca o trufaşă intenţie de arbitraj şi obiectivitate. Substantivul este, de altfel, articulat nehotărât. Nu viaţa, adică panoramarea lunară a principalelor evenimente, ci doar o felie de viaţă, filtrată de un burete când aţos, zimţat şi caustic, când ludic permisiv.
Nu infailibil, ci sincer...cât îmi voi permite.
