Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Viena şi noi de Ioana Pârvulescu


Pregătirea. Ce înseamnă un lucru bine gîndit! Cu cîteva săptămîni în urmă, un grup de jurnalişti austrieci a sosit în Bucureşti. S-au luat interviuri pentru radio şi televiziune, s-au scris articole despre sosirea unor scriitori şi artişti români la Viena, despre cărţile româneşti, despre cititorii şi viaţa culturală de aici. Viena a fost împînzită, de la Stephansdom pînă la Dunăre, cu afişe colorate care anunţau zilele României în toamna culturală vieneză şi numele românilor care sosesc, adică:

Noi. Literaţii din România: Gabriela Adameşteanu, Adriana Bittel, Daniel Bănulescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Ioan Groşan, Nora Iuga, Liviu Papadima, Ioana Pârvulescu, Vlad Zografi, plus, din Franţa Dumitru }epeneag şi din Germania, Eginald Schlattner. Aceştia au făcut echipă cu traducătorii din Germania şi Austria: Gerhardt Csejka, Georg Aescht, Aranca Munteanu.

"Maeştri cîntăreţi": Ada Milea şi Dorina Chiriac ( o ştiţi: "fiica" lui Niki Ardelean, colonel în rezervă), Teodora Enache & Marius Mihalache Trio, şi "Maestrul pictor şi fotograf" Mircea Stănescu.

Ei. Un duo-trio care a fost sufletul întregii poveşti: Jan (şi Cristina) Koneffke şi Walter Famler de la Alte Schmiede Kunstverein (în traducere "Vechea Fierărie", al cărei simbol este un ciocan, fără nici o seceră, fireşte). Au mai ajutat doamnele: Joanna Lukaszuk-Ritter şi Laura Balomiri şi Institutul Cultural Român din Viena. Şi Mozart.

Publicul. Sala teatrului Odeon - cam 170 de scaune (dacă nu mai mult) - a fost, încă din prima seară, plină. Ne-am putut da seama din reacţiile la lecturi că aproximativ jumătate din sală ştia (şi) româneşte, cealaltă jumătate ştia (numai) nemţeşte. Părea un public prietenos, inteligent şi cu simţul umorului. În discuţiile din pauze ne-am putut da seama din cine era format: universitari, studenţi, editori, jurnalişti (exista pînă şi o reprezentantă a ziarului Augustin, al Obdachlosen-ilor, homeless-ii din Viena, care se împarte gratuit pe stradă), români stabiliţi în Austria, aflaţi temporar sau întîmplător la Viena. Erau şi oameni din alte oraşe ale Austriei care ne-au spus că au venit special ca să ne asculte. Iar doamna Kathrin Biegger, de la Wissenschaftskolleg din Berlin, care a publicat anul trecut un jurnal de călătorie în România literară, a făcut o buclă pe ruta Bucureşti-Berlin numai ca să nu rateze evenimentul.

Programul. Joi seara: la sala Porgy & Bess din Riemergasse a fost un spectacol de jazz cu Teodora Enache (voce), Marius Mihalache ("Mihilake - cum s-a zis) xilofon, Arthur Balogh, contrabas şi Lucian Maxim, baterie, încheiat, în triumf, cu "Bun e vinul ghiurghiuliu". La traducerea cuvîntului giurghiuliu am avut numai aproximări şi bănuieli. La Bucureşti, uitîndu-mă în DEX, am constatat că înseamnă trandafiriu, rosé.

Vineri: deschiderea oficială cu Walter Famler şi Liviu Papadima, apoi lecturi din La Belle Roumaine de Dumitru Ţepeneag şi poeme-boabe-de-piper ale lui Mircea Dinescu.

Sîmbătă, ziua cea mai lungă. Un fragment din Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, un monolog din Sărută-mă! de Vlad Zografi, o dezbatere pe tema cenzurii din România moderată de Jan Koneffke, lecturi din Sexagenara...Norei Iuga şi din lirica ei şi, aşteptat cu nerăbdare, memorialul Gellu Naum, aşa cum am bănuit, momentul de vîrf al serii. Prezentarea caldă făcută de Georg Aescht a fost urmată de fragmente din Cărţile cu Apolodor în interpretarea Adei Milea şi Dorinei Chiriac. Despre rîsete şi aplauze ce să mai spun, se pot închipui.

Duminică: Pata de ulei a Adrianei Bittel, poeme şi un fragment din Te pup în fund, conducător iubit! de Daniel Bănulescu, apoi un delicios text intraductibil despre politica şniţelului vienez, în română, de Ioan Groşan şi Spovedania în germană şi, pour la bonne bouche, versuri de Mircea Cărtărescu. Încheierea, deplin convingătoare, a făcut-o domnul Eginald Sclattner citindu-şi el însuşi un fragment dintr-o proză încă nepublicată.

Echipele. Era impresionant să-i vezi pe scriitori pe scenă făcînd echipă cu prezentatorii şi traducătorii lor, fără de care nimic n-ar fi fost posibil. Mi-am dat seama, din nou, cît de importantă este arta traducerii şi cît de nedreptăţiţi sînt de obicei acei literaţi care se dedică cu totul gloriei altuia.

Hotelul. Era la cîţiva paşi - sub un minut - de teatrul Odeon, unde se făceau lecturile. Nici că se putea o alegere mai bună. Ne-am comentat, care matematic ("409 - număr prim"), care fatidic ("313 - număr cu noroc"), care literar ("304 - număr thomasmannian, vezi Hans Castorp") repartizările pe camerele în care însă n-am apucat să stăm prea mult. Pe cameristă am întîlnit-o într-o dimineaţă. Era sîrboaică şi vorbea româneşte foarte colorat. "I-am spus şi lu' domnu' de la 313: românii sunt curaţi, n-ai ce face treabă în urma lor. Da' acum ne vin nişte americani, ne scot sufletu'." Mi-a spus că face şcoală în fiecare zi, după-amiază, ca să devină din Zimmerfrau - Etagenfrau, ceea ce e "tot un drac". I-am dat un mic Trinkgeld, mai mult pentru spectacolul lingvistic. A protestat puţin, că n-ar fi nevoie "Nouă ne dă la fiecare căpătîi de lună ceva în plus".

Viena. Pentru noi şi cu o zi însorită. Pentru mine unul din oraşele favorite.

Praful. E o prezenţă atît de puternică în Bucureşti încît l-am simţit cu toţii şi la Viena ca pe o binefăcătoare absenţă. În prima zi, după ore de umblat prin oraş, pantofii lui Mircea şi Vlad, ghetele Adrianei şi botinele mele erau strălucitor de curate. Nu ne-am putut împiedica să nu ne gîndim înfioraţi ce s-ar fi întîmplat cu încălţămintea noastră la Bucureşti. Pe trotuarul din faţa unui magazin, o femeie mătura totuşi cu temeinicie, într-un exerciţiu mai degrabă gimnastic decît salubrizant. La trecerea noastră, în chip de scuză, cu un gest maiestuos din mătură, a pufnit supărată: "Dieser Staub!", "Ce de praf!". N-a înţeles de ce am rîs.

Întoarcerea. Am oftat la oftatul lui Apolodor, "Ce bine e la Bucureşti!", pentru că acum nu s-a confirmat şi Bucureştiul ne-a primit rece: cu o zi de luni, de ploaie, bălţi enorme încă de la aeroport, circulaţie bară la bară, oameni mohorîţi, claxoane. (La Viena, dacă un pieton rămînea derutat în mijlocul străzii, maşinile se opreau decent şi şoferul zîmbea, întrebîndu-se în ce încurcătură s-o fi aflînd semenul lui fără roţi. N-am auzit nici măcar un claxon în tot sejurul vienez). La intrarea în bloc o ceartă sinistră, care mi-a înnegrit pe loc aura vieneză, zgomote infernale de la lucrările din apartamentul de deasupra, care mi-au neliniştit gîndurile tihnite. Acum, marţi dimineaţa, scriu articolul într-o atmosferă îngheţată, pentru că sînt oprite gazele. Asta înseamnă că n-am nici apă caldă. De fapt nu e apă deloc. Nu e bine la Bucureşti, cel puţin nu cînd te întorci dintr-o călătorie literară. Poate că e un noroc că amintirile se mai estompează.

O reuşită. Aşa ni s-a spus şi oficial şi în particular de către prietenii noştri vienezi. Aşa ni s-a părut şi nouă.

Articole. Despre zilele vieneze au mai scris, săptămîna aceasta, Adriana Bittel în Formula AS, Mircea Cărtărescu în Jurnalul naţional, Gabriela Adameşteanu în 22. Poate şi alţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara