La intrarea în Elveţia, oameni chinuiţi din Rusia largă, imigranţi clandestini care fug fiecare de altceva, caută să se despartă de viaţa pe care au dus-o.

Interogatoriile, la început stas, ajung să semene cu nişte şedinţe de psihanaliză, în care aspiranţii la azil aruncă, dezordonat şi fantastic, bucăţi de istorie a lor şi de istorie îndepărtată, cu iz de Bulgakov şi nebunie. Fiecare, ştiind sau nu, repetă un destin, şi iţele unor poveşti universale, despre război şi pace, iubire şi minciună se amestecă ameţitor în capul tălmaciului, vorbitorul de rusă de la biroul pentru refugiaţi, cel care pare că-i trece (deşi nu e aşa) pragul spre un mai bine iluzoriu. Despre viaţa şi poveştile acestui funcţionarmedium, la program şi în afara lui, este Părul Venerei, cel mai bun roman, spune critica internaţională, a lui Mihail Şişkin, publicat de Curtea Veche, în traducerea Antoanetei Olteanu. Abia lansat în România, în cadrul unui eveniment găzduit de Artmark, romanul îşi ia numele de la capelvènere, o specie de ferigă de climă caldă, care în Italia creşte spectaculos şi spontan, pe când în Rusia este o pretenţioasă, sensibilă plantă de interior. Fireşte, metafora aceleiaşi vieţi în pământuri diferite e transparentă, dar amănuntul e şi o reminiscenţă a lecţiilor de botanică ţinute de o oarecare Galpetra, un muieroi cu trăsături masculine, spaima anilor de şcoală ai tălmaciuluipovestitor, demult, în Rusia. Această femeie inofensivă, până la urmă, deşi semănase teroare, la vremea ei, îi apare periodic în vise şi-n amintiri, cu insistenţa cu care tinereţea e retrăită, în gând, şi reevaluată.
E greu de spus despre ce e Părul Venerei, un ambuteiaj de vieţi irosite, pe care poveştile mai mult le răscolesc, decât le vindecă. Despre soartă? Despre semne? Aş spune că despre tristul adevăr că se poate mai rău, dar nu mai bine. De la fosta gardă de corp urmărită de un pericol pe care-l desfide, până ajunge să i se supună şi care trăieşte o viaţă de film, cu multă acţiune şi îndeajuns absurd, la fosta cântăreaţă, Bella Dmitrievna, care moare inconştientă, lăsând nişte memorii naive, la toate războaiele de la facerea lumii, din ce în ce mai lipsite de măreţie şi de miză, totul e o zădărnicie umplută cu justificări. Metoda aduce puţin cu Minciunile femeilor – o bogăţie de întâmplări şi de planuri întru totul demnă de marea literatură rusă, ca să ascundă adevărul elementar şi dureros că nu ştim nimic nici despre noi, nici despre cei pe care-i iubim, sau îi trădăm, sau şi una, şi alta, nici despre viaţă şi nici despre toată istoria lumii pe care o repetăm, captivi.
Nabucodonosor, cel căruia tălmaciul îi scrie, din când în când, sub numele de Nabucodonosaurus (iarăşi, lecţiile cu Galpetra, profesoara de botanică-zoologie, şi obsesia speciei) e simbolul ciclurilor de mărire-decădere. Povestea lui, tragică, se va repeta, de câte ori cineva o să jinduiască la prea mult bine. Aşa cum tălmaciul şi soţia lui repetă povestea lui Tristan şi a Isoldei. Însă nu pe aceea celtică, ci una banală, Isolda tălmaciului fiind căsătorită, înainte, cu un Tristan care a murit stupid, într-un accident şi căruia încă îi scrie un jurnal vag patetic. Ştim noi, însă, ce poveste din care se trage, ce viaţă se leagă nebănuit de alta?
La Roma, tălmaciul citeşte însemnările cântăreţei a cărei biografie a vrut s-o scrie în tinereţe, mai vechi cu aproape un secol, din primul război mondial. Iubitul ei pleacă pe front, să înfrunte viaţa, iar ea devine actriţă. El învaţă să moară, ea învaţă să mintă. Cu toată remarca Bellei, „Doamne, ce s-au mai sălbăticit oamenii!”, războiul lui Alioşa e unul elegant, ca din Tolstoi. Tălmaciul trăieşte ecourile altor războaie, interoghează ceceni fugari, ascultă amintiri despre torturi, e martor la tot mai apăsata lepădare a omului de omenesc. Bella pleacă din Rusia, ajunge la Paris, trăieşte, în anii ‘20, relativa aşezare a lucrurilor, se bucură de o iubire burgheză, ca mai apoi să cunoască din nou disperarea, moartea copilului abia născut, dorinţa de a lăsa o urmă pe lume.
Tălmaciul, care oricum cunoaşte amănunte nebănuite din vieţile tuturor celor care-i trec pe dinainte, plini de speranţă şi de teamă, are un ultim interviu, cu o femeie cu care pare că a trăit tot timpul, lung, ca o spovedanie, ca o ispăşire. După această poveste, în care doi copii se întâlnesc şi se contopesc, ca-n miturile veşnice ale omenirii, urmează o ultimă, singură întâlnire, la Roma, printre sculpturi care au văzut vieţi după vieţi şi s-au lăsat văzute de ochi plini de speranţă sau de amăgire. Cu Galpetra, bătrâna profesoară, care pare a se contopi cu Bella, bătrâna cântăreaţă, amândouă măcinate de dorinţa de a avea un copil, un bob de mazăre, precum Sara lui Avraam, cea care va fi îngropată în pământul făgăduinţei. În centrul lumii vechi, acolo unde duc toate drumurile, profesoara ieşită dintr-un timp paralel îi reproşează tălmaciului-povestitor că încurcă toate lucrurile. Aşa pare, într-un roman care creşte din erudiţie nu mai puţin decât din substanţă vitală, din experienţe, unele, înspăimântător de concrete, din amintiri şi crochiuri. Însă încurcătura este a vieţii înseşi, care creşte şi descreşte, părând că urmează un model, că lucrează cu vase comunicante în care fericirea şi nefericirea trebuie să coexiste, una la fel de intensă ca cealaltă, fără să dea, însă, în faţa bănuielii de absurd, nici o dezminţire şi nici o garanţie. Încât morala lui Şişkin e, până la urmă, un abandon. Voluptate, durere, dorinţă de a ţine şirul până când realizezi că nu are nici un rost. Jurnalul Bellei Dmitrievna, ordonat frumos pe date, cu zilele corespunzătoare din săptămână, şi pe ore, ajunge, spre bătrâneţe, un flux întrerupt doar de trecerile de la împlinire la dezastru, de la succes pe scenă la amărăciunea unei femei singure, care ajunge să se mintă consolator şi înţelept. Nimic de înţeles şi nici un sfat de dat. Doar un roman copleşitor şi captivant despre polifonia vieţii, despre infinitele ei posibilităţi şi, în acelaşi timp, despre simetria repetitivă a schemelor ei. De la vechii greci până dincolo de zilele noastre, aceeaşi doi oameni şi o poveste.