Victor Erofeev, probabil cel mai cunoscut scriitor rus contemporan, nu necesită o prezentare amplă, fiind cunoscut cititorului român după volumele Enciclopedia sufletului rus, Cinci fluvii ale vieții, Stalin cel Bun și Frumoasa rusoaică, apărute la Editura Nemira. Laureat al prestigiosului premiu literar V.V. Nabokov și Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor și al Ordinului Legiunii de Onoare, decernate de Republica Franceză, incomodul scriitor rus, iubit cu ardoare de o parte dintre ruși, urît cu și mai multă patimă de cealaltă parte, și-a făcut un credo de profesie din a demitiza „adevărurile” anchilozate și din a scoate la lumină, din cele mai întunecate unghere, hibele zbuciumatului suflet slav, un credo căruia i se potrivește mănușă sentința lui Georges Bataille, un alt om de litere, inadaptat și incomod: „Un scriitor autentic îndrăznește să facă ceva care merge împotriva legilor fundamentale ale unei societăți suficiente sieși. Rla mai publicat în paginile sale cîteva eseuri ale scriitorului, traducerile fiind semnate de Tamara Tinu, Margareta Sipoș (Rl nr.9/2005) și George Ghețu (Rl nr.40/2007). Eseurile publicate în numărul curent al revistei au fost selectate din volumul Buricul, apărut în anul 2002, la Editura Zebra E din Moscova.
Metabolizarea vodcii
La început a fost cuvîntul și cuvîntul era la Dumnezeu. Și cuvîntul era vodcă. În spațiul vast și închis al Rusiei, unde consumul de alcool este cel mai mare din lume (14,5 litri de alcool pur pe cap de locuitor, vodca reprezentînd mai bine de jumătate din alcoolul consumat), vodca a trecut ca un tăvălug peste mai toate familiile din Rusia, la fel ca războiul cu Hitler sau represaliile lui Stalin. Despre Nikolai, bunicul meu pe linie maternă, care divorțase de mult timp de bunica, eu, de exemplu, știam doar un sungur lucru: era alcoolic. La auzul cuvîntului „vodcă”, rusul începe să se comporte imprevizibil. E ca și cum un hău s-ar isca în subconștient și acolo ar începe totul să gîlgîie, să boloborosească, să scoată clăbuci, să se cutremure din temelii, iar spre suprafață răzbat fel de fel de gesturi și mimici, ochii se aprind, mîinile se freacă una de alta, unul face cu ochiul, altul mijește ochii, al treilea rîde ca prostul cu gura pînă la urechi, altul pocnește din degete, cineva se încruntă posomorît și cade în prostrație, dar nimeni, de la primul pînă la ultimul om, nu rămîne indiferfent, în afara jocului. Toată lumea are o poveste de spus. În Rusia, suntem cu toții ostatici ai vodcii mult mai mult decît ai oricărui sistem politic. Pe scurt, vodca e Dumnezeul rus. Dumnezeul rus Își sărbătorește anul acesta „jubileul” – 500 de ani.
Ca și Dumnezeu, vodca și dă, și ia. Numai cu accizele plătite doar pentru producția faimosului brand „Smirnoff”, la începutul secolului al XX-lea, era întreținută jumătate din armata rusă. Există și reversul medaliei: aceeași vodcă nenorocea aceeași armată rusă și era mult mai strașnică decît un război. Dacă în Afganistan, conform statisticilor oficiale, au pierit 14.000 de soldați sovietici timp de 10 ani, în Rusia mor ca urmare a intoxicației alcoolice mai mult de 33000 de oameni anual.Vodca amenință, pedepsește și cere sacrificii. Vorbesc aici nu numai despre mezelic, deși și acesta, ca parte a ritualului, devine un detaliu de maximă importanță al destinului: nai mîncat așa cum trebuia după ce ai băut, nu s-a dus pe gît cum trebuie și pe unde trebuie, n-a fost ceea ce trebuia. La alte popoare nu există o astfel de relație mistică față de băutură, cel puțin, nu la popoarele contemporane. Vodca – Dumnezeul rus – ne demonstrează că noi încă nu am ieșit din spațiul arhaic, unde toate lucrurile sînt asociate cu demoni și îngeri.
Un mister al Rusiei e și faptul că aceasta nu a găsit pînă în prezent cheia pentru a soluționa problema consumului de vodcă. Dacă-l superi rău pe Dumnezeul-Vodcă, trimițînd asupra lui anatema, afurisindu-l, interzicînd licoarea, ne vom alege cu o gamă completă a consecințelor negative: țuică, speculație, intoxicații. Dacă e să încurajezi vodca, făcându-i publicitate, consecințele nu vor fi cu nimic mai bune. Vodca și erotismul rus sînt împletite, încîlcite, sucite și răsucite: cîte rusoaice, fetișcane, și-au pierdut și capul, și virginitatea într-o orgie cu vodcă!Vodca este catalizatorul procreației, dar și flagelul ei. Ea decide cine se naște și cine moare. Dumnezeu nu poate fi ținut sub control, nu poate fi ținut în frîu, îmblînzit. Poți să încetezi a mai crede în El, îți poți găsi alți idoli, dar aceasta e o cale lungă a renașterii naționale.
Odată, la începutul anilor ’70, Andrei Gromîko, pe atunci ministrul Afacerilor Externe al URSS, se întorcea la Moscova din vila sa guvernamentală aflată în localitatea Zavidovo. Șoferul său din acea zi era Leonid Brejnev.
– Leonid Ilici, – îi zice acesta, – ar trebui să facem ceva în privința vodcii. Poporul cade în patima beției.
Brejnev tăcea. Gromîko deja regreta că abordase această problemă, cînd, după vreo cinci minute, ca și cum s-ar fi trezit brusc, Brejnev i-a răspuns:
– Andrei, rușii fără vodcă nu pot nicidecum.
Acest episod istoric mi-a fost relatat de Mihail Sergheevici Gorbaciov, care îl auzise chiar din gura lui Gromîko, atunci cînd, cu ocazia celebrării vodcii, îi făcusem o vizită care ținea, prin excelență, de problema vodcii. Am discutat timp îndelungat în biroul său liniștit, sumbru, în stil englezesc, de la „Fundația Gorbaciov” de pe bd. Leningrad, iar de pe un portret impunător, pictat în ulei, ne privea soția sa decedată, Raisa Maximovna.
–De ce ați venit tocmai la mine ca să vorbim despre vodcă? – nu și-a ascuns uimirea Gorbaciov.
–Am venit la Dvs. ca la principalul ei inamic.
După cum se știe, Gorbaciov a refuzat să creadă în înțelepciunea conservatoare a nomenclaturii brejneviste și a devenit unicul conducător al Rusiei din întreaga istorie a vodcii, care i-a declarat un război total și necruțător de exterminare. La doar o lună după ce a devenit secretar general al PC al URSS, în mai 1985, ziarele sovietice au publicat un decret „Cu privire la măsurile de combatere a abuzului de alcool și alcoolism.” Patru ani a durat războiul lui Gorbaciov cu vodca: erau distruse fabricile de alcool, închise magazinele de vinuri, se inventaseră cartele speciale pentru a putea procura alcool în cazul nunților și al deceselor, s-a interzis servirea de băuturi alcoolice la recepții, în cadrul ambasadelor sovietice din străinătate și, în fine, buldozerele au ras de pe fața pămîntului podgoriile din Crimeea, Georgia, Moldova, Kuban și Stavropol , – toate acestea în urletele, gemetele și hohotele poporului băutor, care-l poreclise pe Gorbaciov „secretar mineral”(joc de cuvinte: secretar general/ secretar mineral, de la apa minerală – n.tr.)
Într-o țară în care în anii ’80 ai secolului trecut vodca devenise de facto a doua valută (instalatorii, pescarii și tractoriștii preferau să primească pentru munca prestată vodcă, nu ruble), unde mai mult de 90% dintre crime erau comise în stare de ebrietate, vodca s-a dovedit a fi mai puternică decît toate structurile de putere ale superputerii sovietice, care se aflau în subordinea lui Gorbaciov. M-am gîndit că discuția despre războiul pierdut împotriva vodcii îi va fi neplăcută lui Gorbaciov, dar acesta a vorbit de bunăvoie și în cunoștință de cauză despre cauzele pierderii acestui război: compania subversivă. „La începutul anilor ’70, conform spuselor sale, conducerea a abordat problema vodcii. Starea de neliniște era alimentată de statisticile îngrijorătoare: traume la serviciu, scăderea productivității muncii, reducerea speranței de viață, accidente rutiere. În 1972 chestiunea a fost discutată în cadrul Biroului Politic, dar a fost amînată. Problema nu a putut fi soluționată pentru că bugetul de stat în sine era unul „beat”. Stalin îl făcuse așa în mod deliberat și temporar, dar nu există nimic mai veșnic decît o soluție provizorie. Pe timpul lui Brejnev partea „beată” a bugetului a crescut de la 100 de miliarde de ruble la 170 de miliarde – acesta era profitul pe care îl aducea vodca statului.„Gorbaciov a început prin a cere să se comande un sondaj în 200 de întreprinderi de top din țară, pentru a înțelege dacă poporul îl susține. Poporul a fost împotriva prohibiției, dar în favoarea limitării consumului de alcool.În realitate, campania a degenerat într-o formă obișnuită de exces a birocrației comuniste. Pe de o parte, după spusele lui Gorbaciov, campania a dus la faptul că „soțiile și-au văzut în sfîrșit soții acasă”, a crescut natalitatea și speranța de viață. Pe de altă parte, însă, oamenii s-au grăbit să cumpere în cantități mari zahăr pentru fabricarea țuicii, s-a creat un deficit teribil de zahăr, și, pe lîngă toate acestea, oamenii au început să-și distrugă sănătatea dînd pe gît fel de fel de porcării, chiar și lichid de frînă. Îmi amintesc bine cum în acele timpuri mi-a fost dat să citesc o inscripție pe ușa unui magazin de țară, nu departe de Kostroma: „Apa de colonie se vinde după ora 14”. În același oraș, Kostroma, în restaurante, chelnerii serveau mușteriii cu coniac în ceșcuțe de ceai... Fiind pus la curent cu statistica intoxicațiilor, Gorbaciov a cedat.
Se prea poate, a mai adăugat el, cu mîhnirea unui „țar” care n-a fost să fie, că au fost și niște perversiuni speciale cu scopul de a-i discredita puterea. Dar mai apoi rîzînd, mi-a spus o anecdotă despre el însuși:„O mulțime de oameni stau la rînd după vodcă. Unul dintre bărbați nu mai are răbdare și le zice: „Mă duc la Kremlin și-l omor pe Gorbaciov.” Peste vreo oră bărbatul se întoarce. Coada e mare în continuare, vecinii de rînd îl iau la rost: „Ei cum, l-ai ucis?” – „Ei, l-am ucis pe dracu! Acolo rîndul, din ăștia de alde mine, e și mai mare!” – În timpul carierei mele, – spunea Gorbaciov – am văzut o beție cruntă în partid. Brejnev bea, mai ales la începutul carierei. Andropov nu consuma. Iar Elțin, fiindcă bea, își cîștigase chiar și ceva respect în rîndul femeilor: „El e la fel ca noi!“ Femeile îl trăgeau de pantaloni. Occidentul însă se temea de el – avea degetul pe butonul nuclear!” Se prea poate că pentru Gorbaciov, originar din sudul regiunii Stavropol, un loc mai rar întîlnit în Rusia, unde se consuma mai mult vin din struguri decît vodcă, vodca în sine nu era o problemă psihologică și el i-a subestimat cu ușurință influența. Gorbaciov spunea că el n-a fost niciodată dependent de alcool. Înfățișarea îi confirmă spusele. E în putere la cei 70 de ani ai săi, îmbrăcat într-un costum elegant de culoare închisă și, etalînd o memorie bună, vorbește despre vremurile de mult apuse, îndepărtîndu-se, volubil, de subiect.„La noi în familie, – recunoaște el, privind cu drag portretul soției, mai degrabă Raisa Maximovna era cea care servea oaspeții și îi poftea să cinstească ceva. Desigur, beau și eu vodcă, dar moderat, ca pe un medicament.”
Istoria vodcii
În Rusia, vodca a fost inventată inițial ca medicament. Puțini cunosc acest lucru. Sînt două taine profunde asociate cu vodca: taina nașterii și taina numelui. Unii istorici compară dependența națională de vodcă cu jugul tătaro-mongol.Există aici și un paradox istoric. O dependență o înlocuiește aproape imediat pe cealaltă. La doar 20 de ani de la eliberarea rușilor de sub jugul tătaro-mongolilor (1480) a fost descoperită vodca. Descoperirea vodcii e aproape învăluită într-o taină mistică. Rușii nu și-au prea dat osteneala să se ocupe de istoria vodcii, ceea ce nu este un lucru chiar atît de uimitor. Vodca este sacră, prin urmare pentru conștiința rusă este lipsită de istorie, fiind o substanță veșnică, care nu poate fi supusă unei decodificări istorice. Scandalul comercial care a izbucnit în anul 1977, cînd vodca sovietică a făcut o încercare de a pătrunde pe piața americană și acesteia i-a fost refuzată autenticitatea, a servit drept impuls pentru studierea istoriei vodcii. Rușii au fost nevoiți să demonstreze că vodca adevărată este cea produsă în Rusia. Lovitura de grație, cea mai cruntă, le-au aplicat-o rușilor polonezii, care, deși erau membri fideli ai Tratatului de la Varșovia, au declarat că vodca este o băutură autentică poloneză și că rușii nu ar avea niciun drept să folosească asest brand. Alarmați, oficialii sovietici au încercat să găsească pe cineva care ar fi putut reconstitui istoria vodcii; acesta s-a dovedit a fi un jurnalist, William Pohlebkin, care a redactat pentru eșaloanele superioare ale partidului un tratat pertinent, singurul pînă în prezent, despre istoria vodcii, demonstrînd că polonezii au început a prepara vodca cu cîteva decenii în urma rușilor. Pohlebkin a fost ucis în apartamentul său din Podolsk, de lângă Moscova, în anul 2000, iar prin Moscova circulă și acum niște zvonuri halucinante precum că acesta ar fi fost ucis de către polonezii răzbunători.
Vodca a fost preparată pentru prima oară de către călugării din Kremlinul moscovit, pe locul mănăstirii Ciudov, care nu s-a păstrat pînă în zilele noastre. La prepararea acesteia se folosea alcool din străinătate, livrat prin portul din Teodosia; ulterior rușii au început a face vodcă din alcool local din secară sau grîu și apă moale de izvor.Totul este aici de un simbolism cu asupră de măsură: și numele mănăstirii care nu s-a păstrat pînă în prezent (Numele mănăstirii Ciudov provine de la cuv. rus. „ciudo“, care se traduce prin minune, miracol, hramul purtat de mănăstirea demantelată în 1919 fiind Minunea Arhanghelului Mihail – n.tr.) și implicarea nemijlocită a mănăstirii în prepararea vodcii, și sigiliul cu ceară al capitalei ruse. Se crede, că toate actele legate de nașterea vodcii au fost distruse ulterior în mod deliberat de către Biserica ortodoxă rusă, când aceasta a declarat vodca invenție a diavolului.Cu toate acestea, fețele bisericești au ținut întotdeauna vodca la loc de cinste.
În însăși amestecarea alcoolului cu apa se simte o aluzie stinsă, îndepărtată, la cultura mediteraneană, și, în speță, la grecii antici, care îndoiau vinul cu apă. Cel mai probabil însă amestecul de alcool și apă servea la început ca dezinfectant pentru tratarea plăgilor. În același timp, vodca a scăpat repede din mîinile medicilor și s-a transformat în „apa de foc”, despre care pentru prima oară vorbeau suedezii în raportul lor din Moscova, în 1505, ca despre o băutură alcoolică. În doar cîteva decenii „apa de foc” a aprins întreaga Rusie. Băutura a devenit atît de populară, încît statul rus încă din 1533 a lăsat producția de vodcă la cheremul propietarilor de taverne, al acelor țelovalnici (Țelovalnici – oficiali ai statului rus aleși de către zemstva din județe și tîrguri pentru executarea atribuțiilor judiciare, financiare și polițienești. Cei aleși jurau că vor îndeplini cinstit sarcinile și pecetluiau jurământul sărutatînd crucea, de unde li se trage și numele (țelovati , a săruta în rusă – n.tr.)) care pupau crucea jurînd să facă un comerț cinstit cu vodcă și care se împotmoleau repede în corupție și începeau a vinde vodcă de calitate îndoielnică.E posibil ca anume comerțul cu vodcă să fi stimulat corupția rusească în general. În plus, economia rusă se afla într-o stare de confuzie: de ce ar trebui să producă ceva, dacă poporul este dispus să-și dea și ultimul bănuț pentru vodcă? Întrebarea care se cerea pusă era cum de a devenit posibilă alcoolizarea monstruoasă a întregului popor. La început, în Rusia Kieveană, unde se bea, de obicei, mied (hidromel –n.tr.), beția era percepută ca o „veselie a Rusiei”, vodca însă a fost cea care a preschimbat această veselie într-o normă a vieții. Cel mai probabil, vodca le-a mers la suflet rușilor, căci aceasta într-un timp relativ scurt amortizează condițiile extreme de existență, atît pe cele climatice, cît și pe cele politice.
Fericirea însă nu a durat mult. Deja în 1648, la început în Moscova, iar mai apoi în întreaga Rusie, a izbucnit „răzmerița cârciumarilor”.Situația era catastrofală. O treime din populația masculină era înglodată în datorii la taverne, iar țăranii, din cauza beției, nu se mai ocupau de cîțiva ani buni de agricultură. Pentru a salva situația, statul a monopolizat comercializarea vodcii, dar profitul a scăzut brusc. Tocmai atunci vodca s-a ales cu o umbră istorică lungă – basamacul. Oamenii s-au obișnuit să producă în gospodăriile lor o băutură asemănătoare vodcii și, în ciuda oricăror interdicții dure ale statului, fac țuică/basamac pînă în zilele noastre, consumînd la nivelul țării cîte patru sticle și jumătate de țuică la o sticlă de vodcă. Pînă în prezent, statul a abolit de șase ori monopolul asupra vodcii (ultima dată, de către Elțin, în 1992) și l-a introdus din nou (peste un an, în 1993, speriindu-se de criminalizarea agresivă a industriei vodcii, Elțin a monopolizat din nou piața vodcii), această degringoladă soldîndu-se în cele din urmă cu o escaladare a alcoolismului.
„Mi-e milă de poporul rus, care se alcoolizează în halul ăsta!”, – îi spunea țarul Alexandru III ministrului său de Finanțe, contelui Serghei Vitte. În 1894, Vitte a întreprins o încercare la scară largă de a înfrîna consumul de vodcă prin monopolizarea pieței și prin ameliorarea calității acesteia. În acest scop, a fost cooptat și Dumnezeul chimiei ruse, Dmitri Mendeleev. Înainte de Mendeleev, vodca era preparată simplu, amestecându-se alcool și apă într-n raport de 1:1. E adevărat că procesul tehnologic necesita o prelucrare specială a apei cu introducerea unui șir de aditivi pentru a-i atenua gustul (în celebra vodcă „Stolicinaia” se adăuga și puțin zahăr). Amestecul de alcool și apă era supus unei prelucrări cu cărbune activ și se filtra de două ori. Mendelelev a observat că alcoolul pur, atunci cînd se combină cu apa, are proprietatea stranie de a compima amestecul, adică din 500 de ml de alcool amestecat cu 500 de ml de apă se obținea 941 de ml de vodcă. Pentru a obține o vodcă cu calități curative și gustative cît mai bune, de 40 de grade, tărie determinată experimental de către Mendeleev (la o tărie de 41 sau 39 de grade se înrăutățește brusc influența fiziologică a băuturii asupra organismului), nu trebuiau amestecate doar cantitățile de apă și alcool pur, ci coraportul lor în greutate exactă. La rîndul său, cel mai mare fiziolog rus, Ivan Secenov, a identificat doza propice a consumului de vodcă, care stimula activitatea cordului și purifica sîngele: 50 de grame pe zi. Peste tot în țară s-au constituit societăți ale consumului moderat de alcool. S-a declanșat însă Primul Război Mondial și toată țara s-a văzut nevoită să se abțină de la consumul de alcool, aprobînd legea prohibiției.
Oficial, prohibiția a existat în timpul Revoluției din 1917 și s-a extins ulterior și pe timpul Războiului civil, deși, distrugînd depozitele de băuturi alcoolice, se îmbătau fără nici un Dumnezeu atît ostașii Armatei Roșii, cît și albgardiștii. Ce-i drept, conform unei ipoteze a lui Pohlebkin, ostașii Armatei Roșii beau mai puțin, pentru că la ei erau mai bine păzite depozitele de băutură și consumul de alcool se pedepsea cu moartea prin împușcare, aceasta fiind și una din cauzele pentru care au și cîștigat războiul. Interdicția consumului de alcool a fost anulată în anul 1923 de către Stalin, care în lupta sa pentru popularitate, a permis producerea vodcii de 30 de grade, pe care poporul a și botezat-o „rîkovka”, după numele prim-ministrului bolșevic de atunci, Rîkov, dar în anul următor, după decesul lui Lenin, vodca a revenit la norma de 40 de grade, iar banii colectați au fost alocați industrializării socialiste a URSS. Ceva mai tîrziu, teroarea stalinistă a contribuit la consumul moderat de vodcă în țară: oamenilor le intrase frica în oase.
Cînd a început războiul împotriva lui Hitler, fiecare soldat sovietic de pe front își primea cele 100 de grame de vodcă, „de la Comisariatul Poporului”, doză stabilită de Ministerul Apărării. „Vodcarii”, adică cei care sînt implicați în producerea vodcii, sînt convinși că vodca, de rînd cu lansatoarele de rachete „Katiușa”, a jucat un rol important în victoria asupra nazismului, tonifiind spiritul de luptă al soldaților și aducîndu-l la nivelul adecvat. Pe de altă parte, unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni ai alcoolismului din Rusia, profesorul narcolog Vladimir Nujnîi, este de o cu totul altă părere. În discuția pe care am avut-o, el mia relatat că anume acele 100 de grame de vodcă au devenit un blestem pentru întreaga generație postbelică: a crescut dependența de alcool care a dus în anii ’60 la constituirea unei noi trepte a consumului exagerat de alcool.
Distrugerea monopolului asupra vodcii la începutul anilor 1990 a aruncat industria vodcii în haos, iar producătorii clandestini de vodcă au devenit, de fapt, acei noi ruși bogați (nuvoriși) care au pornit motoarele capitalismului sălbatic rus. Vodca a demonstrat din nou cine este acel Dumnezeu rus, pe care l-au căutat cu atîta ardoare în secolul al XIX-lea filosofii slavofili ruși.
