Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Viaţa unei străzi de Ioana Pârvulescu


Mi-am luat bilet de tren Braşov-Bucureşti pentru duminică seara, ca să nu prind mărţişorul grevei CFR pe drum. Am chemat un taxi “pentru Sfîntul Ioan” şi a venit o maşină albă, cu şoferiţă. Vorbăreaţă. – Staţi de mult pe strada asta? m-a întrebat şi mi-a aruncat o privire prin oglinda retrovizoare, ca să vadă cam cîţi ani poate să însemne acest de mult. – De mult, am spus, dintotdeauna. – Şi eu am locuit pe Sfîntu’ Ioan, la numărul 11, a spus şoferiţa, dînd prioritate, în dreptul trecerii de pietoni de la parc, unei familii care ilustra perfect ghicitoarea despre om a sfinxului: aveau patru, două şi trei picioare. – Ştiţi unde vine numărul 11 ? a continuat ea, era la domnu’ Blau, dacă l-aţi cunoscut... Am simţit pe loc suflul familiar care-i leagă pe cei care au copilărit pe aceeaşi stradă, mai ales atunci cînd strada are case şi cînd casele au fiecare o viaţă şi o istorie. Nu ştiam că e numărul 11, dar îmi aminteam foarte bine de gangul unde, la un Hochparterre, îşi avea bătrînul domn Blau atelierul de curelărie. Cînd spuneai “la Blau” asta funcţiona ca un număr de casă. Era un mic meseriaş “de pe vremuri”, pe care îl apucaseră şi bunicii mei. Eram trimişi, cînd fratele meu, cînd eu, la domnul Blau, cu diverse mărunţişuri, repara orice, cu măiestrie, de la curele de genţi la rucsacuri (primele rucsacuri, variind în funcţie de vîrstă şi putere, el ni le-a făcut), de la cordoane, la cureluşe de ceas, iar preţurile erau derizorii. De multe ori, dacă socotea că reparaţia e prea măruntă, nu lua nimic, mai ales dacă ştia din ce casă vii. Pe mine mă întreba întotdeauna ce mai face domnul Doctor, adică bunicul, şi mă ruga să-i transmit salutări. – Domnu’ Blau, a continuat taximetrista, era un om foarte bun. Avea un registru unde îşi nota banii primiţi şi nouă, copiilor din curtea lui, ne dădea de multe ori bani de buzunar de la el. Se uita acolo, în registru şi ne dădea cîţiva lei... Am vorbit apoi despre numele străzii, Sfîntul Ion, devenită, în oraşul Stalin, Vladimir Maiakovski , apoi în oraşul Braşov tot Maiakovski, iar acum Sfîntul Ioan. Dialogul atît de atipic cu taximetrista, care mi-a spus şi că a fost mai înainte şoferiţă de troleibuz, a făcut ca, atunci cînd am ajuns la gară, să mi se pară că am coborît dintr-o proză de Mircea Nedelciu.

Despre povestea caselor de pe Sfîntul Ioan ştiu multe. M-am documentat în legătură cu avatarurile fiecăreia dintre ele pentru un capitol de roman, pe cînd locuiam pe Maiakovski, iar soarta casei noastre atîrna de un fir de păr, căci Ceauşescu dărîma tot ce avea patină istorică. Între războaie existau pe stradă multe ateliere de mici meseriaşi, o cofetărie (a cărei firmă tipic interbelică “Müller Victor & Lauer Carol” a ieşit la iveală intactă, acum doi ani, la renovarea clădirii), o brutărie, o biserică.

Nu ştiu dacă în afară de curelar mai era pe strada mea vreun meseriaş de odinioară. În mijlocul unei curţi lungi, care avea comunicare în strada vecină, era un brad uriaş, mult mai înalt decît casele din preajmă. Aici era un alt mic meseriaş, domnul Partenie, de care ne cam feream pentru că, bucuros de ospeţi mici, avea obiceiul să ne ridice în braţe şi să ne pupe, iar obrazul lui era întotdeauna înţepăcios. Copiii nu apreciază gesturile de tandreţe ale adulţilor. Curtea cu două intrări şi bradul la care “mijeam” cînd ne jucam de-a v-aţi ascunselea reprezentau unul dintre locurile noastre de joacă preferate. Cînd vreo zece case au fost dărîmate, ca să se construiască un hotel urît şi o parcare, au venit nişte oameni care au tăiat bradul “nostru” fără să ştie ce fac şi, dacă mai tîrziu am înţeles ceva din semnificaţia tăierii salcîmului, la Preda, asta s-a întîmplat graţie scenei asemănătoare din copilăria mea. Grupul nostru de “copii ai străzii” (o fi fost şi taximetrista pe-acolo?) a asistat la crimă cu o revoltă mult mai făţişă decît a adulţilor. Probabil că asta a fost şi prima mea indignare politică. Tot atunci a murit şi domnul Partenie.

Dar cîteva ateliere şi cîţiva oameni care ştiau meserie au reuşit să supravieţuiască mai bine decît bradul, păstrînd aerul vechiului burg chiar în oraşul cu străzi rebotezate şi cartiere noi de blocuri muncitoreşti. Dintre toate, cel mai ciudat este atelierul lui “Crişan” (care, cu firmă cu tot, mai există şi azi) , de pe strada Nicolae Bălcescu, fostă Neagră. Aici se întindeau pantofi. Atelierul avea clientelă multă, întrucît înainte de 1990 pantofii buni erau rari în România şi, ori trebuia să-ţi cumperi ce număr găseai, chiar dacă te băteau, ori îi primeai din străinătate şi nu ţi se potriveau. Am fost foarte surprinsă cînd o fostă braşoveancă de pe strada Bălcescu, stabilită în Germania, m-a întrebat, atunci cînd am vizitat-o, dacă mai trăieşte celebrul Crişan şi s-a bucurat să audă că nimic nu i-a clintit din loc firma. Ceva mai sus, pe o străduţă, era atelierul lui Marton, care repara schiuri, punea rondele la beţe şi monta legăturile (vîndute, pe atunci, separat). Nu exista schior pe pîrtiile de pe Postăvaru şi din Poiană care să nu fi trecut pe la Marton. Dar unul dintre cei mai valoroşi şi mai preţuiţi oameni din Braşov era Varga, singurul la care acceptau să apeleze vechii braşoveni atunci cînd îşi puneau sau îşi raşchetau parchet. (De aceea parchetele braşovenilor nu scîrţîie). Ce era straniu la un om atît de activ era că nu avea un picior (nici proteză) şi mergea în cîrje. Cînd lucra, se tîra pe podea în mîini cu o rapiditate uluitoare şi, copii fiind, îl priveam fascinaţi, ca pe un personaj fantastic. N-am întrebat niciodată unde îşi pierduse piciorul şi bănuiesc că mintea noastră de atunci îl lua aşa cum era, cu asimetriile lui compensate din plin de calităţi cinetice deosebite. Tuturor acestora (acum abia îmi dau seama că erau şi români, şi evrei, şi saşi, şi unguri) li se spunea “Domnul”, aşa cum mi-a spus şi taximetrista cînd a pomenit de curelarul Blau şi asta era, desigur, încă o victorie a vechilor meseriaşi asupra noului regim. Dar rămăseseră, totuşi, foarte puţini şi, de la moartea domnului Blau, pe strada mea n-a mai fost nici unul.

După 1990, primele două noutăţi de pe stradă au fost un sex shop şi o casă de amanet. Proaspăt îmbogăţiţii nu copilăriseră cu siguranţă pe strada mea şi a taximetristei. Mai nou, în fosta cofetărie Müller şi Lauer, recuperată acum de biserică, s-a deschis un magazin de profil, plus un xerox la care membrii familiei mele au devenit clienţi fideli, iar lîngă sex shop, a apărut recent o librărie la a cărei soartă mă gîndesc cu inima strînsă. Oricum, strada a reînceput să trăiască. Numai hotelul de vizavi de noi, Carpaţi, Aro nou, cum i se mai spunea datorită vecinătăţii cu vechiul Aro Palace, numai hotelul făcut în comunism e mort acum. În renovare de mai multe luni, pare tot mai urît pe zi ce trece, în ciuda zgomotului şi a prafului de care au parte locuitorii străzii Sfîntul Ioan. La fel ca atunci cînd s-au dărîmat casele cărora hotelul le-a luat locul, de pe ferestrele noastre se poate urmări cum evoluează lucrările noilor meseriaşi. – Au început să cureţe travertinul de jos în sus, mă anunţă mama, aşa că, pe măsură ce urcă, murdăresc ce-au curăţat dedesubt. Asta nu e însă nimic, pe lîngă faptul uluitor că, uită-te te rog, au montat două uşi pe dos. Mă întreb cînd va observa cineva ! – Dacă va observa, spun eu, optimistă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara