Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Viaţa tablourilor de Monica Pillat


Când am intrat în demisolul Palatului Mogoşoaia, la începutul lunii septembrie, însoţită de pictorul George Ţipoia, m-a impresionat atmosfera de tainică singurătate a spaţiului alb, amplificat de nişe şi coridoare curbate, urmând parcă o spirală lăuntrică. Coloanele subţiri, bolţile arcuite ale arhitecturii brâncoveneşti chemau la reculegere şi atunci pictorul a început să-mi arate expoziţia pe care a deschis-o acolo, cu tablouri din creaţia tatălui său, Alexandru Ţipoia, alături de propriile lucrări. Călăuzită de artist, am înţeles că, pentru a trăi, picturile au nevoie nu numai de pereţi pentru a fi expuse, ci de anume unghiuri, de lărgimi şi de aşezări aparte ale luminii, de felul în care tablourile sunt puse să-şi vorbească ori de modul în care sunt ocrotite, prin parţiala ascundere ce le păstrează aura singurătăţii. "Aici", mi-a destăinuit George Ţipoia, "picturile sunt fericite, chiar dacă nu le vede nimeni". Am privit din nou cochilia albă a spaţiului în care ne aflam, curăţenia spirituală a labirinticei chilii, apoi mi-am îndreptat ochii spre "fericitele" tablouri.

Lucrările lui Alexandru Ţipoia, puţine la număr, cuprinzând trei portrete ale bunicii, câteva peisaje citadine, ulei şi grafică (din Bucureşti, Assisi şi Roma), două picturi abstracte (Galaxie şi Mişcare ondulatorie) şi o natură statică (Bizantină) erau aşezate astfel încât să intre în rezonanţă, să se compare, să se înfrunte şi să rămână într-un dialog etern cu tablourile fiului, George Ţipoia, tablouri reprezentate prin Fecioara cu pruncul, patru Prezenţe, cinci Stele, trei Crucificări, două Sarcofage, Clepsidră, Somnul, Fisură, Aripi, Săgeată şi un panou cu Nouă simboluri.

Ceea ce m-a impresionat, de la prima privire, a fost tristeţea de pe chipul bunicii, surprinsă de Alexandru Ţipoia - o istovire amară, la asfinţitul unei vieţi, parcă simbolic exprimând deznădejdea României sub comunism; în replică, portretul artistului făcut de George Ţipoia, pe acelaşi perete, prelungea încordarea încrâncenată a pictorului marginalizat, dar sigur pe teribilul său talent. Peisajele tatălui surprind parcă aceeaşi apăsătoare izolare: o stradă goală ducând către biserică, o bancă părăsită într-un colţ de grădină, siluete separate sau laolaltă, străine unele altora, într-o piaţă, un muzeu etrusc înfăţişând statui sau oameni, la fel de absenţi...

Tablourile lui George Ţipoia, în schimb, invocă Prezenţa. Figurativul a dispărut pentru a ceda locul simbolicului. O dâră subţire de sânge traversează în diagonală o cruce neagră. Pe fondul întunecat al unui potir se deschide ca o fereastră o cruce de lumină. Clepsidra devine sarcofag, din cruce se desface steaua, din lemnul răstignirii se ridică aripi. Chipul Fecioarei e şi el o fereastră, paleta pictorului, care la Alexandru Ţipoia devine instrumentul visării şi al libertăţii, la George Ţipoia ajunge imagine a sarcofagului, a somnului şi a fisurii. Cum anume? Poate că paleta e locul de unde pleacă şi unde se întorc să adoarmă, să moară culorile, dar şi locul unde realul şi idealul se întâlnesc şi se separă; poate că arta însăşi implică scindarea, iar deschiderea devine fereastră spre absolut. Săgeata trimite în înalt, în universul pictural al fiului care transcende tristeţea tatălui, printr-un adânc elan spiritual.

Tablourile lui George Ţipoia îmi par că invită la reflecţie în doi timpi: în prima fază ele sugerează variaţii pe tema continuităţii cu lucrările lui Alexandru Ţipoia, în sensul că pornesc de la stilizarea şi geometrizarea figurativului pentru a spiritualiza realul şi pentru a da suferinţei o dimensiune ascendentă. în cea de a doua fază, descopăr că pictura fiului presupune iniţierea într-o filozofie a privirii: crucea poate fi şi sarcofag, emblemă a morţii, dar şi deschidere spre lumina învierii, săgeată metafizică şi înaripare.

Mobilitatea sufletească a spectatorului e chemată să participe nu atât la metamorfozarea formelor, cât la descifrarea energizantă a aceleiaşi imagini. Cu alte cuvinte, depinde de noi dacă prin lectura tablourilor ne lăsăm răstigniţi sau salvaţi. Culorile sunt dispuse alchimic ca nişte trepte pe care ochiul urcă de la întuneric la lumină, de la verdele primordial al teluricului la aurul esenţial al spiritului.

Vizitarea acestei expoziţii în spaţiul privilegiat al Palatului Mogoşoaia este în acelaşi timp prilej de contemplare introspectivă. în viziune picturală modernă, artistul George Ţipoia prelucrează dezideratul Renascentist al privirii din tabloul menit anume să-şi scruteze spectatorul. El face din proiecţia imaginii o experienţă interioară, amintindu-ne, dacă am uitat şi astfel ne-am pierdut, de reperele divine ale existenţei noastre.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara