Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Viaţa la ţară de Constantin Mateescu


Plecam în fiecare luni la şase dimineaţa, mă întorceam marţi seara, a doua zi luam trenul la aceeaşi oră şi reveneam acasă vineri – acesta a fost programul meu doi ani de zile cât am funcţionat pe state la Şcoala agricolă Nucet. Naveta (obositoare, agasantă, fastidioasă) mă obliga să mă trezesc la patru şi jumătate dimineaţa, afară întuneric, în cameră răcoare – toaleta repede în baie printre borcanele şi cratiţele cotoroanţei, mă bărbieream într-o oglindă răpănoasă pătată cu bulion şi ochiuri de grăsime, mă dichiseam în fugă, Cornelia îmi pregătea pachetul cu sandvişuri, un măr şi ce se mai găsea prin casă, pe urmă autobuzul 38, doar eu, şoferul şi doi-trei muncitori de la Regie, eram năuc de somn, mă străduiam, printre hurducături, să reconstitui fantasmele de peste noapte – merita, visam întotdeauna îngeri –, în fine gara exalând mirosuri grele, găseam acceleratul tras la linia a şasea, urcam la clasa boierească (aveam abonament lunar), mă tolăneam pe canapeaua îmbrăcată în catifea albastră şi deschideam o carte, în câteva minute se auzea semnalul plictisit al împiegatei anunţând plecarea trenului de Pietroşiţa.

Mă întovărăşeau la drum trei-patru cuconiţe, pe unele învăţasem cum le cheamă – alcătuiau, la o adică, o mică familie improvizată – erau funcţionare, doctoriţe sau asistente medicale, contabile şi inginere, de cum porneam la drum se aşezau la sfat nu înainte de a-şi scoate andrelele şi a se apuca de lucru (tricotau flanele, şosete, berete şi mânuşi de lână), de obicei tăifăsuiau despre întâmplări cu totul neinteresante legate de menajul în comun – acces la baie, la bucătărie – cu locatari jegoşi, ignari, obraznici, sau despre succese obţinute la cozile la carne, îşi împărtăşeau reţete culinare – budinci, sufleuri, prăjituri, plăcinte – schimbau păreri despre toaletele de vară (sau de iarnă), sporovăiau cuminţi, cu vocea coborâtă (să nu mă deranjeze!), evitau confesiunile intime ce se opreau la sutiene, furouri şi jartiere, o parte dintre ele făceau naveta de zece-cincisprezece ani – adevărate veterane ale căilor ferate – apoi, prin dreptul Chiajnei (mă fascinau aici ruinele unei biserici vechi şi părăsite) începeau să adoarmă una câte una lovite parcă de o boală contagioasă, încremenite în atitudini inconfortabile, lascive, ca într-o pânză de Pallady, dormeau cu gura întredeschisă torcând stridenţe atonale, şi rămâneam într-o singurătate dezolantă, frustrantă într-un fel, cu cartea în mână, privind pe geam desfăşurarea unui peisaj ce-mi devenise cu timpul total indiferent, ba chiar ostil – citeam până la Titu când vremelnicele mele companioane se trezeau deodată ca la o comandă, împinse de resorturi enigmatice, se pieptănau grăbite, îşi adunau calabalâcul cu ochii înceţoşaţi de somn şi coborau, vioaie, ciripitoare; până la şcoală (trei staţii) – drum de câmpie, searbăd, nemărginit, fără istorie.



***

Sfârşit de toamnă, lucram de două luni de zile cu elevii, aveam trei clase de copii cuminţi (majoritatea fete) pe care-i învăţam să scrie româneşte, erau obedienţi şi receptivi, mă agasau mai mult colegii, toţi agronomi, toţi navetişti dinspre Târgovişte, anoşti şi plafonaţi, sătui de meseria de profesor (ademeniţi de şcoală mai degrabă ca să evite gospodăriile agricole de stat, corvezile şi servituţile activităţii „de teren”), care-şi desfăşurau programul între două trenuri, grăbiţi să termine mai iute orele, să fugă, făceau o figuraţie deplorabilă; în recreaţii mă pomeneam cu câte unul în cabinetul directorial (cu totul cinci profesori), mă salutau cu reverenţe penibile, mă linguşeau fără măsură, mă informau asupra propriilor realizări cu o pudibonderie confecţionată, apoi treceau la subiect, ar fi dorit, dacă se poate bineînţeles, să-l învoiesc poimâine de la ore, avea o înmormântare în familie, sau trebuia să meargă la dentist, sau i se îmbolnăvise copilul de pojar şi multe altele, îl învoiam pe loc, din nou spinări încovoiate, nici nu intrasem bine în pielea de director şi mi se făcuse un irepresibil dor de ducă.

Între profesori se nimerise şi un membru de partid (în vremea aceea rara avis) cu care am intuit de la început că o să am probleme, ipochimenul, abia ieşit din fabrica de ingineri agricoli, localnic, căsătorit cu directoarea şcolii generale din comună, avea în fibră râvna parvenirii şi cum aici, în şcoală, mai sus decât director nu putea ajunge, îşi propusese să-şi atingă ţelul săpându-l la partid pe Drăghiceanu, lucru pe care îl făcea metodic cu o perversă ştiinţă a delaţiunii şi astfel mai în fiecare săptămână sosea de la Târgovişte tovarăşul Ioviţă, „instructor” ce oblăduia între alte comune şi Nucetul, se instala în biroul nostru ca un paşă, tuşea astmatic, se scărpina la ceafă îndelung, îşi pregătea atacul cu minuţiozitatea unui animal de pradă ce aşteaptă momentul optim în care să-şi înşface victima, scotea apoi o hârtiuţă din veston (purta vestimentaţie stalinistă deşi trecuse moda) şi îşi începea rechizitoriul într-un limbaj greoi, eliptic, de om neînvăţat cu tainele retoricii, vorbea egal, urcând un portativ când indignarea-i atingea momente paroxistice, pe urmă se oprea ca să-şi admire ecoul propriilor gânduri, umbla discret în zona inghinală ca să se mântuiască de complexul pantalonilor croiţi prea strâmt şi demara din nou, energic, cu o nesăţioasă poftă a rostirii remarcabilă. Tinel primea puhoiul de cuvinte cu o dezinvoltură admirabilă (îmi amintea de dialogurile lui Ion cu şefa), îşi aprindea ţigara şi se uita pe geam, îl ignora, din când în când îşi aducea aminte de instructor, îi pretindea să mai repete fraza insinuând că nu-i înţelesese adâncimile, Ioviţă i-o repeta flatat în timp ce eu notam într-un carnet enormităţile emise de instructor. Alcătuisem o preţioasă colecţie de expresii idioate, de aberaţii logice, de cogitaţii primitive, colecţia mea pe care, din păcate am aruncat-o cu uşurătate odată cu plecarea mea de la Nucet – când îşi sfârşea rechizitoriul Ioviţă se ridica, îşi pipăia decent prohabul, mai arunca asupra noastră – a lui Tinel în speţă – vreo câteva săgeţi otrăvitoare, îşi controla Pobeda de la mână şi o zbughea la gară, fugea cât îl ţineau picioarele de teamă să nu piardă cursa de Târgovişte.

Directorul, nervos, schimba cu mine câteva cuvinte ireverenţioase referitoare la bovine, rasă a activiştilor de meserie, dădea instrucţiuni portarului de noapte şi pleca în sat unde dormea de obicei la o vădană cu care îşi amăgea singurătăţile iar eu mă întindeam pe patul meu sărac, beam un pahar de lapte proaspăt, stingeam lumina – în curte se auzeau hămăituri de câine – şi mă gândeam patetic că meseria asta de director nu e pentru mine, că nu sunt apt nici să primesc porunci fără să explodez şi nici să dau comenzi, nu eram croit nici să fac sluj şi nici să hotărăsc asupra sorţii altora – am adormit târziu, într-o cumplită stare de agitaţie şi, îmi amintesc, în noaptea aceea n-am mai visat ca altădată îngeri.



***

Dintr-un carnet de însemnări din epoca aceea, păstrat într-un sertar ascuns şi prăfuit şi neumblat, descoperit printr-o minune mi-a atras atenţia abundenţa şi diversitatea „planurilor” pe care trebuia să le întocmească (sau supravegheze) directorul adjunct săptămânal, trimestrial sau anual şi am rămas înduioşat de îmbelşugata activitate inutilă cu care mi-am irosit doi ani din viaţă oarecum inconştient dar şi constrâns de spectrul nu atât al foamei ci mai degrabă al ratării şi ruşinii: planul mare (anual) al şcolii, planurile săptămânale ale directorilor, planurile trimestriale ale aceloraşi, planificările calendaristice, planificarea desfăşurării orelor de practică, planul trimestrial al diriginţilor şi cel al muncii extraşcolare a profesorilor, planurile de lecţie şi cele ale orelor educative, planificarea activităţii pedagogului (un tânăr blând, de treabă, ineficient, lipsit de personalitate), planificarea operaţiilor şi a lucrărilor urmând a fi executate cu elevii, planificarea instruirii practice în şcoală şi gospodăriile agricole de stat, apoi registrul de activitate extraşcolară şi metodică (sau „condica de basne” intrată astfel în folclorul dascălilor), caietul de asistenţe la ore al „adjunctului”, planul consiliilor profesorale, planul bibliotecii (păstorită de o fiinţă blondă – excesiv –, fanată şi ignară, planul atelierului de lăcătuşerie în care mirosea îngrozitor a motorină, al comisiei de protecţia muncii, al achiziţionării de material didactic cu totul fantezist şi încă altele pierdute în memoria colbuită a documentelor.

În nebunia aceasta a hârţogăriei, plecarea elevilor la practică de două ori pe an avea asupra mea efectul unei partide de odihnă la Honolulu sau Miami. Mă văd şi astăzi urcând în gaz-ul şcolii – o şandrama rămasă din timpul colectivizării – şi aventurându-mă prin labirintul de şosele prăfuite, prin sate de câmpie cu case prăpădite şi biserici albe şi ogrăzi sărace, pustiite de secetă sau ploi insaţiabile, intrând apoi în peisaj de dealuri acoperite cu culturi de viţă şi ajungând în fine la locul (Răzvad, sau Ceptura sau alte localităţi uitate) unde făceau elevii practică de toamnă – şoferul frâna maşina „de teren” în faţa sediului Gospodăriei, pe vremuri conacul vreunui moşier care fugise de mânia proletară sau putrezea în puşcărie (cum i-o fi fost norocul), directorul ne aştepta în poartă cu un alai de agronomi băuţi (se bea, aici, de dimineaţă până seara), mă invita la masă – mămăliguţă cu brânză şi smântână, friptură de văcuţă cu mujdei şi fructe – ne informa asupra izbânzilor gospodăriei (procente, investiţii) apoi ne conducea pe dealul unde făceau elevii practică.

De obicei stăteam acolo trei-patru zile, rareori o săptămână, n-aveam ce face, hălăduiam prin vie, mă ameţea parfumul îmbătător al strugurilor, sporovăiam cu puştii, erau entuziaşti, se îngrăşaseră, elevele îşi atribuiseră culesul şi sortatul, băieţii cărau recolta în coşuri de răchită, uitaseră de şcoală, de matematică şi fizică şi rusă, ieşiseră din rolul de elevi nătângi şi speriaţi şi hăituiţi de dascăli, de cataloage şi regulamente, se îmbujoraseră la faţă, se transfiguraseră, trăiau în mediul lor, redeveneau ţărani, era o bucurie să-i vezi muncind voios, glumind, râzând ca lelele la clacă – mă întorceam spre seară, obosit – conacul părăsit la vremea asta – mâncam o feliuţă de caş proaspăt (mă săturasem până peste cap de struguri) şi mă refugiam în dormitorul meu cu baldachin şi mă trânteam pe patul unde se consumaseră amoruri princiare sau numai boiereşti, aveam senzaţia că locuinţa e populată de fantome – se auzeau podele scârţâind şi hohote de râs şi sunete înăbuşite, îmi aprindeam ţigara, lumina chioară a becului se lăfăia pe reliefurile stucaturilor ce decorau plafonul, nimerisem întâmplător în fascinanta lume lermontoviană (cu corecţii proletare), fumam şi reciteam sonetele şi madrigalurile lui Marino până alunecam domol în ţara viselor.



***

Din episodul bucolic cu care m-a procopsit ursita, nu pot uita figura Mutei, femeia de serviciu a şcolii, ocrotitoarea mea fidelă, ce-mi aducea în fiecare dimineaţă un clondir cu lapte şi o cană cu smântână, privindu-mă duios, admirativ, smerit, de parcă m-aş fi rupt de pe o frescă din pronaos, gângăvind ceva în graiul ei ocult în timp ce flutura din mâini zănatică, sperând să lege o conversaţie cu mine, sau numai să arunce între noi o punte miraculoasă de comunicare – efortul ei penibil de a se exprima îmi da un sentiment de disconfort, compasiune, de jenă, ba chiar de culpabilitate, simţeam de parcă aş fi fost părtaş, povara acestei triste glume a întâmplării, tot ce îmi sta în putinţă era să-i dau de înţeles că-mi este dragă, că o iubesc şi aşa, infirmă cum o certase soarta, părăsită de familie, nătângă şi săracă (primea o leafă de mizerie), ajunsă în pragul bătrâneţii. În lipsa mea deretica prin cameră, aerisea, spăla perdelele la geamuri şi cearceafurile, făcea o oarecare ordine prin cărţi (o instruisem cum să şteargă cu periuţa praful de pe ele, bătea covorul şi-mi aducea în fiecare dimineaţă flori proaspete pe care le aranja într-o oală smălţuită cu o impresionantă delicateţe şi pricepere şi abia după aceea se îngrijea de măturatul coridoarelor şi claselor şi cabinetului şi toate celelalte.

Stăpână autoritară peste treburile contabiliceşti-financiare, regină a daravelelor de investiţii şi salarii era tovarăşa Niţescu o sfrijitură ajunsă la vârsta când femeile îşi joacă ultimele cărţi şi aruncă în luptă garda de onoare înainte de a intra în tagma fetelor bătrâne, or cum directorul se întâmpla să fie singurul holtei din şcoală căruia ar fi fost dispusă să-i ofere fecioria, atât cât va fi fost să fie, a conceput o iscusită strategie de învăluire – surâsuri dulci, ce deschideau o amplă perspectivă asupra celor patru dinţi din faţă, de aur, (în care îşi pusese mari speranţe), aluzii la burlăcia lui târzie, la avantajele invederate ale convieţuirii în doi, se îngrijora de faptul că slăbise, că nu mânca suficient (luam masa împreună la cantină), că-şi pierde vremea în sat după muieri de speţă joasă şi multe altele, „ce naiba fac cu nebunatica?” mi se plângea Tinel în desele plimbări de seară prin crângul din spatele atelierului de lăcătuşerie, „în cazul că dacă greşesc cu ea e în stare să mă dea legat Securităţii”.

Dacă ar fi să mă păstrez în spaţiul amintirilor inconfortabile, nu pot să nu vorbesc despre şedinţele de învăţământ politic ce se ţineau lunar, duminicile, la Târgovişte, în week-end cum s-ar zice, lipsindu-mă de una din cele două zile preţioase petrecute cu Cornelia în micul nostru refugiu din Labirint. Plecam la ora şapte cu un personal, vagoanele pustii, cucoanele cu care făceam de obicei naveta lipseau, fireşte, mă obişnuisem cu gunguritul lor benign, incantatoriu ca un motet, citeam literatură „de vacanţă”, fumam pe coridor, reluam lectura, apăruse nu de mult „Luceafărul” cu periodicitate bilunară, unde descoperisem cu surpriză nume de scriitori ca Velea şi D.R. Popescu, ce aduceau un aer proaspăt în presa noastră literară pângărită de lozinci bătute în cuiele proletcultismului, la Titu coboram şi cumpăram ţigări – o gară mare, mohorâtă, peronul gol, acoperit cu resturi de mâncare, hârtii seminţe, flegme, sticle goale, pe urmă împiegatul, un şuierat prelung, urcam, în două ore mă aflam în vechea capitală a Ţării pe unde hălăduisem cu ani în urmă disperat şi hăituit de caraule şi tot în zile de duminică – fusesem parcă blestemat să văd Târgoviştea nu din capriciu sau apetit turistic ci sub pecetea imperativului şi coerciţiei.

Şedinţa ce se desfăşura într-una din sălile de taină ale Raionului, veneau (cu anasâna), vreo cincizeci de profesori lehămisiţi şi totuşi agresivi şi bătăioşi, se înghesuiau să ia cuvântul fluturându-şi mâinile zănatic ca elevii, iar dacă-l obţineau (la concurenţă) se avântau în dizertaţii lungi, plictisitoare despre apariţia conştiinţei sociale, despre esenţa educaţiei comuniste, despre reflexe condiţionate, sisteme de semnalizare şi toată tevatura pavlovistă, despre colaborarea diriginţilor cu colectivul de profesori, cu organizaţia de tineret şi cu familia sau despre orientarea activităţii cadrelor didactice în lumina directivelor Congresului al treilea al P. M. R. – dezagrementul era că în vremea asta nu puteam citi, înghesuit cum mă aflam între femei feroce, ce se zbăteau să prindă rândul la vorbire, aşa cum se luptau la cozi pentru trei sute de grame de parizer, în fine „lectorul” trăgea concluzii largi, elaborate, cărora, asasinat de atâta limbuţie, mă străduiam să le fac faţă eroic reamintindu-mi versete din „Infernul”, apoi ieşeam în stradă ameţit, oraşul mi se părea străin, puteam la fel de bine să mă aflu la Râmnic sau în altă parte, mergeam împleticit pe străzi cu nume de voievozi, aveam senzaţia că mă trezesc buimac de sub anestezie, peste o oră mă aştepta la gară garnitura care urma să mă aducă înapoi acasă.



***

Când nu aveam învăţământ politic îmi petreceam duminicile cu Cornelia la tanti Marioara; mătuşe-mi îi intrase în cap că viaţa mea la ţară şi naveta îmi dăunează, nu se gândea în mod expres la sănătate sau la oboseala excesivă sau la plictiseala drumurilor sau incongruenţa dintre firea cu care mă pedepsise soarta şi funcţia de director, (fie el „adjunct”), cu întreaga cohortă de compromisuri, responsabilităţi şi umilinţe ce o însoţeşte ci la situaţia duplicitară în care vieţuiam, mă suspecta că în lipsa mea de-acasă o duceam tot într-un chef, în zaiafeturi şi distracţii, (ştia ea bine ce hahalere sunt bărbaţii, cu osebire cei în funcţii de conducere), dar mai ales – aici roşea discret – mă bănuia că mă înhăitasem cu vreo târfuliţă cu care mă destrăbălam şi care uneltea să-mi compromită rostul şi căminul – şi astfel, îngrijorată de sănătatea mea morală (îngrijorare venită, cred, pe linia puritană a ascendenţei ei suddunărene) şi frământată de ideea de a mă readuce cu orice chip în Capitală, a purces la o asiduă campanie de persuasiune asupra doctorului – lamente, rugăminţi şi alte arme din panoplia unei femei energice şi voluntare.

Pe la sfârşitul verii (foială mare în şcoală, lucrări de zugrăvire şi curăţenie generală), în timp ce eu mă delectam cu funcţiuni, cu încadrarea dascălilor şi cu organizarea examenului de admitere (bătaie mare – patru pe un loc), serviciul de personal al Ministerului Industriei Bunurilor de Consum a „identificat” cinci ore „neacoperite” la şcoala profesională de idustrie alimentară de pe Spătaru Preda, m-am prezentat imediat la „cadre”, discuţie sumară cu tartorul cel mare – politicos dar rece – n-avea mai multe ore disponibile, mă mulţumesc cu ele? – mi-a spus nu cu regret şi nici măcar în semn de disculpare ci mai degrabă dezgustat că mă pretam să joc la o miză atât de mică, fuma şi mă privea distrat, nici nu-i păsa (la urma urmei de ce i-ar fi păsat?) că în clipa nesfârşită îmi joc destinul pe o carte –, „pot să fumez?” l-am întrebat, simţeam nevoia unei respiraţii, eram silit să aleg între un post stabil, remunerat decent dar incomod, grevat de servituţi nepotrivite structurii mele păcătoase şi o ciosvârtă de catedră de doi bani în schimbul unei libertăţi, unei comodităţi ispititoare dar incerte – cadristul între timp se iritase, mă obişnuisem cu temperamentul lor coleric, „te-ai hotărât?” a mârâit descoperindu-şi caninii îmbrăcaţi în viplă, i-am spus că da, simţeam fiori de gheaţă pe spinare, bărbatul a scos o hârtiuţă din sertar, a iscălit-o, „să mergi la secretariat pentru ştampilă, a lătrat scârbit schiţând un gest cu mâna, adică pot să plec – făcusem bine, nu făcusem bine?



Fragment din romanul

„Fals exerciţiu de memorie”

în curs de apariţie

la Editura Almarom

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara