(repovestită, pe scurt, de mine, pe cât posibil în maniera Bohoušek)

Una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit în ultimii ani, Scrisori către Dubenka, de Bohumil Hrabal, mi-a căzut în mână astă vară şi fiindcă nu mai citisem Hrabal până atunci (deşi la noi a apărut şi faimosul roman L-am servit pe regele Angliei, am văzut doar filmul lui Jirí Menzel, o capodoperă) am amânat să mă apuc de ea, am temporizat, o evitam şi mereu alegeam altă carte dintr-un teanc de pe masă, mă fofilam. Groasă, de aproape 500 de pagini, cu litere mărunte, o împingeam din faţa mea de câte ori apărea, simţeam pericolul, simţeam că vrea să fie citită şi că mă va confisca, luam cărţile mai uşoare, o ocoleam premeditat, am citit şi recitit poeţi şi am scris despre ei şi am citit şi filozofi pe care i-am opus teologilor să vedem ce iese. A ieşit ceva.
Pe coperta a IV-a a cărţii, cum se procedează acum, Editura Curtea Veche a pus nişte citate din doi prozatori faimoşi, Julian Barnes şi Mircea Cărtărescu. Englezul căruia Editura Nemira i-a dedicat o serie de autor, zice că Hrabal „este un scriitor superb”, iar Mircea Cărtărescu, mai puţin glossy, mai puţin TLS, mai uman, mi-a atras altfel atenţia: „Hrabal este… o uriaşă descoperire a mea din ultimii ani, unul dintre acei autori pe care aş vrea să-i citesc integral, fără să sar nicio carte, nici un rând.” Ei bine, după ce am citit din doască în doască acest volum de scrisori adresate între 1989- 1991 unei boemiste americane, April Gifford, îl cred pe Mircea Cărtărescu şi mă raliez entuziasmului său.
Hrabal este încântător, cu fraza sa lungă, aparent moşmondită, cu lungi ocolişuri, în serpentine „periculoase”, frază de scriitor-povestitor excepţional care îşi plimbă cititorul de la Kersko, sătucul unde are o căsuţă plină de pisici pe care le hrăneşte venind de la Praga, la „Tigrul de Aur”, cârciuma unde bea bere alături de te miri cine, scriitori, pictori, actori, campioni olimpici, securişti şi miliţieni sau pur şi simplu băutori de bere, până în „Statele Mulţumite ale Americii”, unde face un turneu de pomină, cu o arcadă spartă şi plin de hachiţe, gafeur de elită, sau în Anglia unde suferă de un frig care i-a intrat în oase până în suflet şi unde se tratează din plin cu bere Guinnes şi cu Ballantine’s.
Hrabal îi scrie boemistei, care a învăţat limba cehă să-i poată citi cărţile şi a venit să-l cunoască la Praga, scrisori pline de tandreţe – are 75 de ani, soţia i-a murit, nu mai are frate, doar o cumnată şi multe pisici, iar istoria se pregăteşte să-l ia pe sus, nu doar pe el, ci pe toţi europenii din Europa Centrală şi cea de Răsărit. Unde începe Europa de Răsărit? Hrabal discută cu amicii şi prietenii şi părerile sunt împărţite: pentru unii, Europa de Răsărit începe imediat după Poarta Poric a Pragăi, alţii, ca Hrabal, cred că acolo unde e ultima gară austriacă în stil empire, iar Iosif Brodsky, cu care romancierul stă cândva de vorbă, la Capri, crede că imediat după Elba! Iar Asia, ei bine, Asia, după Brodsky, începe la Kiev… Aşa că războiul actual dintre slavi e un război în Asia, să nu ne amăgim, Brodsky are intuiţiile sale, iar noi stăm în Balcani şi privim peste gardul Asiei.
Scrisorile lui Hrabal către Dubenka (alintată aşa, „duben” în cehă înseamnă aprilie), încep pe 17 aprilie 1989 şi se termină în august 1991, când cade Gorbaciov – şi surprind nu doar singurătatea unui scriitor în vârstă, ci şi a cehilor care sunt cenuşii, trăiesc apăsaţi cenuşiul epocii Husák (aşa cum i-a văzut şi Ion D. Sîrbu în scrisori, după ce a vizitat Praga), a tinerilor care ies să protesteze şi sunt reprimaţi de poliţia politică cehoslovacă şi astfel se pregăteşte, pe nesimţite, „Uraganul din Noiembrie”, cel care avea să măture puterea lui Husák şi să-l aducă la Castel pe Václav Havel.
E un Hrabal miniaturist, mare amator de detalii, de gânduri şi sentimente răsucite în turbioane poetice, un confesiv care ţese un gherghef în care putem vedea „desenul din covor” al unei epoci unde se amestecă binele şi răul, viaţa oamenilor simpli cu a celor ce rup rândurile şi cer un sistem liber, a bătrânilor care nu mai cred într-un nou ’68 şi a tinerilor care nu mai suportă jugul rusesc şi paranoia sistemului. Hrabal, cel care intră pălăvrăgind întruna în fluxul memoriei (pábení numea el însuşi ce făcea, adică „pălăvrăgeală” poetică) şi activează atâtea amintiri despre prieteni, camarazi de scris, marii dispăruţi din literatură cehă, emigraţii în Occident după ’68 sau intraţi în emigraţia internă: Miloš Forman, Milan Kundera, Viola Fischerová, Karel Michal, Arnošt Lustig, Aleksander Kliment, Topol, Pavel Kohout, Jirí Kolár, Josef Škvorecky şi atâţia alţii. Hrabal, cel care îl iubeşte pe Serioja Esenin şi îi recită ca pe o mantră versurile („Serile cu lună, serile vineţii, tânăr am fost cândva şi altfel era totul…”), cel care îşi aminteşte de Vladimir Vîsoţki şi de frumoasa Marina Vlady, de poezia lui Dylan Thomas, cel care a cucerit America doar cu un rucsac în spate, şi a lui T. S. Eliot din care recită amicilor, dar şi englezilor în Londra, de faptul că a vorbit cu Patriarhul Rusiei la Moscova şi l-a întrebat dacă Domnul se uită la fel la toţii copiii lui, buni sau răi, şi Pimen a spus „toţi suntem Emanuel”, care a primit Premiul de stat Klement Gottwald, oferit de comunişti, despre care s-a spus că era cu „două feţe” şi care îl iubea pe Havel dar nu putea să semneze când acela i-o cerea petiţia „Câteva propoziţii”, documentul Chartei 77; totuşi, trimitea cecuri studenţilor şi altora, în semn de susţinere; acel Hrabal care îşi aminteşte că Havel era blând, îl căuta la „Tigrul de Aur” şi el nu era şi îl strigau unii „unde e colaboraţionistul ăla”? Iar mai târziu a fost invitat de Havel la Castel, la ceremonia de instalare a sa ca preşedinte şi s-a rătăcit pe coridoarele de acolo, iar când a dat nas în nas cu suita care mergea la ceremonie s-a dus la Havel şi i-a spus „Václav, m-am rătăcit pe aici”, iar Havel i-a răspuns, „parcă numai tu, Şi eu sunt rătăcit pe aici”...
Şi Hrabal ne spune cum murea de frică atunci când se întâlnea cu securiştii şi era paralizat, şi era pus să opteze „Ori Vaculik ori te duci la Salonic” atunci când cerea un paşaport să meargă în excursie, la mare, Hrabal care recunoaşte „eram zdrobit… pentru că îmi place să mă tem şi după aceea scriu mai bine, scrisul este singura mea salvare în faţa acestui terorism poliţienesc blând…băieţii născocesc mereu câte ceva pentru mine”, pentru ca mai încolo să revină şi să spună ca un „gamin” bătrân „nu vreau să mă măgulesc, dar eram adesea nu numai un mare visător, dar şi un mare bandit… ce să-i faci.” Iar mai încolo, îi replică unui reporter care îl întreabă în 1989 „ce părere aveţi de aceste provocări ale huliganilor în Piaţa Václav?”, că la temelia poeticii sale stau „trei huligani”, Serioja Esenin, Vasili Şukşin şi Vladimir Vîsoţki, iar ultimul a scris Cai de neîmblânzit şi a mers în SUA ca „soţ al Marinei Vlady”, iar când a plecat, a plecat ca Vladimir Vîsoţki, care avea o soţie, Marina Vlady. Iar cel mai „frumos citat” pe care îl ştie Hrabal atunci când este întrebat de studenţii americani este cel citit în interiorul unei clădiri istorice a Pragăi, unde o mână anonimă a scris cu var „Lua-v-ar dracu de ruşi şi nu mai am var!” şi e nemaipomenit de actual la Kiev, dar Kievul e în Asia, cum zice Brodsky, şi nu ne interesează pe noi.
E un Hrabal care simte cum puterile i se scurg şi se agaţă de ultima sa iubire, Dubenka, îi scrie pe-ndelete fără să-i trimită vreodată aceste scrisori, în amintirea acelei întâlniri de la Praga şi Kersko, ultimele rânduri sună trist, „am trăit şi am scris până la distrugere… sunt singur şi aşa trebuie să fie”, i se rupe inima de pisicile care degeră iarna, de motanul Cassius, de pisoiaşii omorâţi de un baset sadic al cumnatei sale, se gândeşte că nu va mai avea cine să le hrănească, să le mângâie – şi scrie, în „Spaime totale”, că a citit că genele sunt determinante şi crede în ştiinţa care susţine asta, aşa că „poporul acesta are în gene ceea am şi eu… înclinaţia către beţie şi comunism.” Şi iubirea pentru artă şi pisici, aşa adăuga eu.
Aţi citit vreodată la marii noştri prozatori care au băut, au scris şi au înjurat prin cârciumi sau prin saloane comunismul în timpul comunismului pe care l-au fericit astfel de confesiuniecorş eu, adevărate puneri pe masă ale sufletului? Eu cred că nu, poate doar la Mircea Ivănescu, iubitor de pisici şi mare băutor de rouă, un eventual omonim românesc al lui Hrabal, şi îmi place să-mi imaginez cum ar fi băut ei împreună la „Tigrul de Aur” sau la „Laboratorul verde”. Cum ar fi pus „baze” împreună şi ar fi vorbit despre Joyce şi Kafka, pe care Hrabal îi iubea, iar Ivănescu i-a şi tradus. Ecorşeuri scrise cu sufletul la gură şi cu o blândeţe în care viaţa îşi primeşte drepturile şi se arată drept ceea ce este – o scenă dintr-o rezervă de spital unde într-o zi a primit vizita unui maiestuos domn îmbrăcat în negru, care l-a luat cu „Maestre” şi a unei bocitoare şi a crezut că este moartea care vine astfel întruchipată. Dar nu era decât o delegaţie a asociaţiei „Hrăniţi Păsările” şi care îl ruga să doneze ceva, fiindcă domnul, nu maestrul, pardon, Hrabal este un mare iubitor de animale şi păsări. Iar „maestrul”, internat la neurologie, a pus capul pe pernă după ce îl înjurase pe tipul solemn şi ameninţător şi a spus: „Aici sunt nebuni din liga a doua, spitalul de psihiatrie Bohnice e ceva mai sus… acolo aş vrea să fiu acum…”
Iar când a ajuns la spital pentru ultima oară a încercat să-i fie de ajutor Sfântului Francisc şi porumbeilor care veneau la etajul cinci şi s-a aplecat să le dea să mănânce, apoi a căzut. Şi asta a fost ultima zi din viaţa lui Hrabal: a murit hrănind porumbeii care veneau la spital să-l vadă şi probabil că a fost fericit, deoarece şi Kafka a încercat să se arunce de pe fereastră la „Maison Opelt”, tot de la cinci, dar nu a reuşit, iar Bohoušek Hrabal, care a spus cândva că se simte „un continuator nu numai al lui Jaroslav Hašek, ci şi al domnului doctor Franz Kafka, continuatorul a ceea ce a proclamat şi a scris Ladislav Klima, a ceea ce au scris şi au simţit în legătură cu Praga Richard Weiner şi Franz Werfel şi Rainer Maria Rilke” – a reuşit.