Un foarte bun prieten portughez cu care m-am plimbat prin satele dobrogene, Carvăn Cuigiuk spre Canaraua Fetei, văzînd cum copii de 6 ani călăresc caii fără frîu şi cum poţi manevra Dacia să cobori o rîpă, dacă eşti localnic, şi cum trec gîştele voioase, sîsîind pe mijlocul uliţei, exclama de fiecare dată: "Kusturica!" Primul lucru pe care l-a făcut cînd a ajuns la Lisabona a fost să-mi trimită acest film, o poveste miraculoasă despre oameni şi locuri care rezonează destul de bine, se pare, cu vechea Portugalie. Mica familie compusă din Luka (Slavko Stimag), inginer de căi ferate, Jadranka (Vesna Trivalic), bovarica sa soţie cu veleităţi de cîntăreaţă de operă, Milos (Vuk Kostic), fiul lor, adolescent care vrea să se facă fotbalist se află undeva în apropierea nou apărutei frontiere dintre Serbia şi Bosnia, într-un spaţiu muntos, într-o gară uitată, într-un peisaj de o mare frumuseţe. Luka proiectează o staţiune turistică, cabane, un teleferic, Jadranka o carieră fabuloasă oriunde altundeva decît în pustietatea munţilor, iar Milos vrea să ajungă fotbalist la Partizan Belgrad, fapt pentru care mamam depune un efort artistic pe lîngă selecţionerul care asistă la meciul în care joacă şi fiul său şi care se lasă cu o încăierare zdravănă unde participă cu mic cu mare, suporteri, primarul, Luka şi soţia isterică. Tînărul Milos este selecţionat, dar nu pentru fotbal, ci pentru satisfacerea stagiului militar exact în momentul în care se declanşează războiul şi gara devine un întreg teatru de operaţiuni condus de căpitanul Aleksic (Stribor Kusturica). Fiul cade prizonier în mîna sîrbilor şi unul dintre subordonaţii căpitanului îi aduc lui Luka o ostatică, Sabaha (Natasa Solak), dintr-o familie înstărită, cu care urmează să se facă un schimb de prizonieri. Iar povestea începe abia cînd Luka se îndrăgosteşte de această fată, între timp soţia îşi luase cîmpii în urmărirea unei cariere prodigioase alături de un pasional muzician ungur.
În jurul acestor Romeo şi Julieta balcanici evoluează întreaga poveste, al cărei glamour idilic este întregit de pastorala locală cu pisică, un motan mare şi obraznic, căţel, care fugăreşte găinile, găini, raţe şi porumbei, din care mai ciuguleşte şi pisica, un măgar bolnav de chagrin d'amour, care plînge şi se aşează suicidar pe linia ferată şi un păstor bătrîn. Cu aceşti protagonişti nevorbitori la care se adaugă poştaşul hîtru, Kusturica face un film de o mare sensibilitate, cu o ironie tandră, cu un sentimentalism la vedere, cu cunoscutele efuziuni şi zburdălnicii pe care le-am văzut şi în Underground (1995) sau în Vremea ţiganilor (1988) şi mai ales în Pisica albă, pisica neagră (1998). Nu lipseşte nici muzica de taraf, nici fanfara şi fanfaronadele, nici scenele rabelaisiene, opulente, nici chiolhanurile vijelioase cu focuri de armă şi spart de sticle, nici muzica zisă din adîncul sufletului, nici gagurile burleşti şi nici bestiarul autohton, nici excrocii mărunţi, nici fufa cu coapsele pline întinse rubensian spre admiraţia prostimii, nici extravaganţele şi nebunia petrecăreaţă, nici curvele, nici deştepţii, nici rîsul, nici plînsul, un talmeş-balmeş din care se desprinde acea tandreţe stranie, armonioasă, a celui care se reîntoarce după mult timp acasă şi descoperă că toate sunt bune, inclusiv cele rele. Cu o lipsă de pudoare medievală, animalele se instalează comod în mijlocul oamenilor, într-un paşnic tablou patriarhal pe care nu-l scutură decît bubuiturile de tun, fără ca vreodată oroarea războiului să se instaleze pe deplin în micul sat bosniac. Regizorul reuşeşte un fapt remarcabil, să evite tragicul printr-o permanentă plonjare în miracol, în izvorul de bucurie şi tristeţe al vieţii, să restaureze sentimentul vieţii acolo unde pîndeşte moartea. Nu este vorba cîtuşi de puţin de naivitate, ci de dorinţa expresă a lui Kusturica de a ieşi din marasm prin povestea de dragoste. Războiul apare ca un fapt neserios, neverosimil, ca o glumă proastă, în timp ce fiecare lucru, fiecare animal de la puiul care iese din găoace la pisica care vînează porumbei, răspîndeşte acea aură luminosă, acea energie şi bucurie de a trăi, plenar, fără oprelişti. În filmul lui Kusturica, avem un preaplin care se revarsă, un tablou flamand al abundenţei, precum tabloul Luilekkerland (le pays de Cocagne) al lui Peter Brughel şi delectării simţurilor. Primarul înfulecă sîrguincios, suge măduva unui os de porc, iar un cîine aţîţat sare pe fereastra automobilului instalat pe drezină ca să-i smulgă o bucăţică. Regizorul ironizează falsa elevaţie, exaltă bucuriile simple, nu din grobianism, ci pentru că ele constituie un răspuns direct, nefăţarnic dat hecatombei care a avut loc în fosta Yugoslavie. Simultan, există o spiritualitate care vine pe această linie a bucolicei, pastorală a sensului adînc al vieţii, al fericirii atît de dificil de prins. Pe nesimţite, Kusturica ne instalează în povestea de dragoste între Luka şi Sabaha, cei doi se ciocnesc providenţial la spitalul unde Sabaha lucrează ca asistentă şi Luka îşi duce soţia isterizată la tratament. Ei alunecă pe acelaşi pat pe rotile, iar acesta îi plimbă pe culoarele spitalului, precum covorul fermecat din O mie şi una de nopţi, aşa cum mai tîrziu scena se reia, cînd îndrăgostiţii plutesc cu pat cu tot deasupra pădurilor tomnatice cu frunze ruginii. Există o magie aparte a acestor scene, pe care mi-e greu s-o definesc, neverosimilul lor, ca această plimbare prin spital cu patul cu rotile, ţine de felul în care miracolul vieţii se strecoară în vieţile personajelor pentru a dilata enorm şi sensibil clipa. Am mai întîlnit acest procedeu al momentului magic trăit ca bucurie spontană care suspendă totul în jur în Amelie (1991) al lui Jean-Pierre Jeunet. De asemenea, exagerările şi un anumit burlesc fac parte din strategia lui Kusturica de a reda bucuria în forme simple, stenice, directe, ca în pictura naivă, însă acest fapt este dublat în film de o artă deosebită a peisajului. Există o frumuseţe extraordinară a locurilor pe care regizorul o captează şi o lasă să vorbească de la sine, aşa cum o face şi bătrînul păstor, într-o bucolică de un mare rafinament. Aceasta mi se pare, de altfel, una dintre cele mai subtile mişcări ale regizorului, îmbinarea dintre aceste decupaje lucrate cu un rafinament de estet, cu minuţiozitatea pictorilor flamanzi pentru detaliu şi simplitatea rusticizantă a vieţii domestice cu cîini şi pisici, cu o drezină asemeni unei jucării pe care o manevrează cînd unul, cînd altul. Povestea de dragoste rămîne la marginea războiului, îl suspendă pentru o clipă, aşa cum patul cu îndrăgostiţi se găseşte suspendat deasupra pădurii, iar regizorul apelează la un colaj cinematografic naiv, ca în jocurile copiilor, aşa cum primarul şi poştaşul, plecaţi la vînătoare cu fanfara după ei, fac tumbe pe zăpadă. Lichidat de concurenţă, primarul suflă în goarnă în timp ce sîngele îi năvăleşte pe gură, iar trupul său se rostogoleşte neverosimil de mult pe zăpadă, mişcare căruia îi răspunde în ecou rostogolirea îndrăgostiţilor pe zăpadă care se opreşte numai cînd dărîmă un stog de fîn. Căpitanul Aleksic calmează pornirile belicoase ale lui Luka, atenţionîn­-
du-l că moartea nu face rău, doar cei rămaşi în viaţă suferă. Regizorul deturnează orice posibil scenariu resentimentar, orice încercare de politizare a conflictului, care, de altfel, apare deformat în spaţiul mediatic. Căpitanul Aleksici nu este clasicul mercenar odios din filmele americane, deşi statura îl recomandă pentru un rol fioros, aşa cum tînărul luat prizonier nu este un brav erou, iar Luka nu este un patriot sau un trădător. În faţa camerelor se aude mereu discursul stas, împărţirea pe categorii, în buni şi răi, roluri derizorii pentru scenariile dramatice clasice, obţinute on the spot, ori, cred eu, tocmai acest lucru este ceea ce regizorul detestă cel mai mult.
Rănită în picior de un snipper sîrb, Sabaha trebuie ţinută trează în timp ce i se face o transfuzie de la Luka, - acesta îi promisese o excursie în Australia -, iar căpitanul Aleksici, împreună cu ordonanţa sa care îi ajunge pînă la brîu, ţin împreună o hartă a lumii, respectiv un glob pămîntesc, aşa cum foloseam şi eu pe vremea cînd eram şcolar, arătîndu-i unde este Australia şi unde este Serbia, deşi este evident că fata nu mai poate vedea pînă acolo. Şi nici spectatorul nu poate vedea în film unde este Serbia pe care soldatul o arată cu degetul, dar noi ştim că ea se află undeva în Balcani, lîngă Bosnia-Herţegovina, care se află lîngă Muntenegru, care se află lîngă Albania şi Bulgaria, care se află lîngă Ro­mânia. Insist să văd în filmul lui Kusturica nu o ba­nală retorică pacifistă, ci un film sensibil, aproape tandru, despre lucrurile cu adevărat importante, despre bucuria vieţii. Şi da, viaţa este un miracol.