Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Viaţa ca sport de performanţă de Ioana Pârvulescu


Îţi trebuie mult timp pînă să descoperi la un om, fie el şi persoană publică, trăsătura distinctivă, la qualité maîtresse. În genere îi judecăm cu mare uşurinţă pe cei care scriu în ziare, care apar la televizor, care sînt arătaţi cu degetul pe stradă. Rareori avem răbdarea să privim dincolo de eticheta pe care le-a lipit-o redutabilul personaj care este gura lumii şi în care, vrînd-nevrînd, intră şi vocea noastră. Cel mai bun remediu împotriva ideilor de-a gata despre omul public este, ca întotdeauna, cartea. M-am convins încă o dată de acest adevăr banal citind, în timpul Olimpiadei de anul acesta, cartea lui Cristian Tudor Popescu, Sportul minţii (Humanitas, 2004).

Pe Cristian Tudor Popescu l-am cunoscut, în anii '80, la Junimea, adică la "cenaclul de marţi", al prozatorilor, unde venea din cînd în cînd. Nu era prea vorbăreţ, nici prea vesel, îşi exprima tranşant şi rapid criticile, iar de citit, citea proze ştiinţifico-fantastice. Prima "etichetă" lipită de numele lui a fost, aşadar, aceea de prozator S.F. Dacă mă gîndesc bine, pe atunci avea el însuşi ceva de personaj dintr-un spaţiu, dacă nu fantastic, cel puţin straniu sau poate că impresia asta venea numai din iradierea textelor lui. Cum, în afară de romanele lui Isaac Asimov şi de cartea teoretică a lui Florin Manolescu, raftul S.F. din biblioteca şi din mintea mea era foarte modest utilat, l-am plasat, virtual, şi pe Cristian Tudor Popescu acolo, dar cam pe necitite, cum se întîmplă adeseori.

După 1990 am descoperit, mai mult din auzite, un alt Cristian Tudor Popescu, şi anume publicistul. Eticheta de prozator S.F. a pălit, înlocuită la repezeală cu cea de publicist dur. Îl citeam numai dacă se ivea ocazia, dacă cineva îmi punea sub ochi ziarul Adevărul, dar auzeam frecvent comentarii opuse legate de editorialele sale, ceea ce era un semn bun. Scria bine, atrăgea atenţia, uneori spunea lucrurilor pe nume aşa cum prea puţini îndrăzneau să o facă, iar alteori te contraria. În apariţiile de la televiziune era negru, supărat, defetist sau doar realist, tăios, "rău", în previziunile politice avea ceva de Cassandră, personaj de sacrificiu, cum bine se ştie. Toate acestea au adăugat pe "eticheta" lui atributul de intransigent şi de pesimist.

Nu mică mi-a fost surpriza aşadar cînd, urmărind un meci de tenis omagial, cu }iriac, Năstase şi adversarii lor de odinioară Stan Smith şi Tim Gorman, l-am auzit comentînd pe Cristan Tudor Popescu şi am aflat că a fost băiat de mingi în acel meci de Cupa Davis pe care, ca toată lumea, îl urmărisem şi eu cu mari emoţii, în copilărie. Iar anul acesta la meciul cu Roger Federer am dat, la televizor, de o cu totul altă voce a lui Cristian Tudor Popescu, destinsă, aproape fericită, cu ceva bucuros în cuvinte, cum numai cînd ieşi din timp, din apăsarea cotidiană, poţi avea.

Printr-un concurs de împrejurări, am aflat că, în fiecare an, prozatorul -publicist este prezent ca jucător în turneele veteranilor.

Toate aceste imagini schematice succesive s-au transformat în portret şi în "dincolo de etichetă", abia cînd am citit, în vara aceasta, cartea lui Cristian Tudor Popescu despre sport, închegată din toate comentariile lui pe marginea evenimentelor sportive ale ultimilor 12 ani. Nu am prejudecata subiectului şi ştiu că, de la Barthes la Siegfried Lenz, de la Nabokov la Traian Ungureanu şi Radu Cosaşu, mult talent şi multă pasiune s-au adunat (şi nu: s-au risipit) în pagini care au ca personaj principal sportul. La Cristian Tudor Popescu sportul este însă mai mult decît subiectul unei cărţi, este o posibilă opţiune de viaţă, cealaltă alegere, răspunsul la întrebarea "Ce aţi face dacă vi s-ar da şansa să luaţi totul de la început?". Într-un Cuvînt înainte confesiv, autorul îşi spune, cu răspicarea pe care i-o ştie oricine i-a citit chiar şi un singur articol, marele regret al vieţii: "Sînt momente în care aş da tot ce-am făcut în literatură şi gazetărie ca să vină Lucifer şi să-mi ofere o viaţă luată de la capăt ca sportiv de performanţă".

Aşa se explică de ce tot ce scrie Cristian Tudor Popescu despre sport este mai mult decît un comentariu de spectator sau o judecată superficială, "de pe margine". Ca orice carte bună şi care se citeşte cu plăcere, şi acest microroman al sportului din ultimul deceniu este scris de un "narator" implicat, de unul căruia îi pasă de soarta personajelor sale, care le vede din interior calităţile şi slăbiciunile. Sportul însuşi devine, pe măsură ce admiratorul se apropie de zeii lui, prilej de uimiri mitizante şi demitizatoare, la fel şi sportivii, favoriţii marelui public, Magic Johnson şi Lavinia Miloşovici, Arantxa Sanchez şi Steffi Graf, "regele" Hagi şi "îngerul" Roger Federer, Andreea Răducan şi Andrei Pavel etc. Este un "roman frescă", "istoric", pentru că dincolo de aventurile trecătoarei glorii sportive se află o întreagă lume, cu mizeriile ei, cu istoria ei, cu amintirile ei, cu forfota ei de mici amăgiri şi mari dezamăgiri. "Nu mai există modele, nu mai există repere, nu mai există frică de nimic, nici de autorităţi, nici de Dumnezeu" - aşa sună una dintre sentinţele din pragul secolului al XXI-lea (17 august 1999) şi ea se referă mai mult la viaţa cotidiană decît la suporterii orbeşte dezlănţuiţi. Nu numai că viaţa seamănă cu sportul, mai ales cu sportul demitizat, unde nu mai e loc de fair play, dar viaţa este chiar un sport de performanţă, care te pune mereu la încercare şi în care orice abandon echivalează cu moartea. Şi politica îşi are, desigur, locul, în decorul lumii ca teren de sport: "Stînd şi privind peisajul nostru politic în aceste zile olimpice şaugust 1992, dar s-ar potrivi şi cu august 2004 n.m.ţ singura imagine care îmi vine în minte este cea a unui meci din fosta (o mai exista şi acum?) categorie Onoare. ş�ţ Tolăniţi pe iarbă, printre sticle de bere, zeci de spectatori îşi încurajau favoriţii pe numele de alint: Colivaru, Labă, Ciombe, Castană, Folositu ş.c.l. Găseai aici toată gama de jucători, de la tineri ieşiţi din juniorat, care nu reuşiseră să prindă o echipă de divizie, pînă la tătici purtînd tricouri cu burtă, gata oricînd să-ţi livreze gratis amintiri de la glorioasele lor meciuri cu Unirea Mînăstirea sau Torpedo Zărneşti". Atît alegoria luptei politice, cît şi diagnosticul final sînt perfect credibile: "Şuturi la rinichi cînd nu se uita arbitrul, scuipături între ochi cînd se sare la cap în careu, prăbuşiri secerate, cu răcnet de om înjunghiat în clipa în care eşti depăşit şi nici de tricou nu mai poţi să-ţi apuci adversarul. Un singur lucru cam lipsea: jocul propriu-zis, meseria".

Mi-l imaginez foarte uşor pe sportivul de performanţă Cristian Tudor Popescu în această altă viaţă neîntîmplată, la a doua şansă, iar rolul i se potriveşte de minune. L-aş vedea la televizor, cu racheta în mînă şi cu o şapcă cu cozoroc NIKE, intrînd concentrat pe teren şi luptîndu-se fără să se menajeze, pentru fiecare minge, la fiecare tie-break, întinzîndu-i mîna, cu sportivitate, adversarului care l-a învins în cinci seturi. Un dublu al său, în această viaţă posibilă, un gazetar ale cărui iniţiale sînt CTP, ar scrie apoi despre tenismanul nostru: "N-a cedat niciodată vreun meci, n-a pierdut niciodată prin abandon: a rămas pe teren pînă la sfîrşit, cu luxaţie, cu întindere, după o dislocare de genunchi, după o ruptură de muşchi cu hematom cît palma. Cînd a făcut contractură la piciorul stîng, s-a sprijinit mai mult în dreptul. Cînd a făcut şi la dreptul, a sărit pe teren ca un pinguin - dar n-a lăsat niciodată racheta jos". N-am şti ce gîndeşte Cristian Tudor Popescu, sportivul de performanţă, despre chestiunile politice la zi, în schimb, reporterii de televiziune, i-ar smulge, la sfîrşitul unui meci, declaraţii pe care apoi ziarul Sportul le-ar relua pe prima pagină cu litere de-o şchioapă: "Cred că în sport nu ai decît un unic adversar: propriul creier" sau " Tenisul este sportul singurătăţii" sau "Pentru mine sportul e un fel de religie". În articol, cu litere mai mici, ai putea să citeşti continuarea "...e un fel de religie. Îşi are templele, ritualurile, figurile lui sacre. Aceeaşi luptă disperată cu sinele în căutarea grăuntelui dumnezeiesc din om". Şi, ca o concluzie, din tot ce a spus performerul, gazetarii ar sublinia, pentru ceilalţi sportivi, această frază din Bhagavadgîta: "Aruncă-te în luptă, dar numai cînd Victoria şi Înfrîngerea îţi sînt totuna".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara