Petru Cimpoeşu, Celălalt Simion, Iaşi, Editura Polirom, 2015, 232 pag. Un autor precum Petru Cimpoeşu motivează orice critic literar. El este un bun exemplu pentru plăcerea lecturii ce asigură totodată şi câştigarea cititorului. Dar ca să fiu mai limpede, mă întorc la un articol din 1958 al lui Călinescu. Se numeşte Puterea criticii. Nu insist asupra problemelor discutate acolo – multe şi cu numeroase motivaţii spumoase. Amintesc doar un avertisment, mereu actual: „Fără presupunerea unui efect asupra cititorului, critica e un gen absurd”. Petru Cimpoeşu oferă criticului întreaga gamă de provocări, totdeauna acoperite şi pentru cititorii năzuroşi. Ca să rămânem la un verb călinescian, aş spune că Petru Cimpoeşu este un scriitor care ştie, în primul rând, să „halucineze”. Energia lui creatoare în asemenea direcţii fabulatorii s-a remarcat. Cărţi precum Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (2001) ori Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (2006) s-au impus repede în canonul prozei contemporane. Prin urmare, aşteptările au fost mari. Între timp, scriitorul şi-a republicat cărţile, ori le-a reorganizat (Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite, 2008). După aproape zece ani de la Christina Domestica, Petru Cimpoeşu revine, iată, cu Celălalt Simion, un roman ce pare legat de Simion liftnicul şi nu de un proiect distinct, elaborat în tot acest interval. Tind să cred că scenariul trebuie să fie cel urmat şi în 2001, când, în umbra Poveştii Marelui Brigand se definitiva un roman ceva mai light în intenţie – Simion liftnicul. Aşadar, n-ar fi surprinzător ca nu peste multă vreme să asistăm la o nouă apariţie editorială semnată de autorul băcăuan. Fireşte, intuiţiile mele nu minimalizează valoarea apariţiei recente. Ce leagă romanul de Simion liftnicul are a face cu Bacăul unor indivizi sătui de condiţia provizoratului; sau, dintr-un alt punct de vedere, arată cealaltă opţiune la salvarea prin credinţă: şarlatanul. Încolo, umorul e negru şi înecăcios, cinismul devorator, iar fauna socială – ocupată cu echilibristica încremenirii – refuză misticismul cu patimă. Grimasa ia locul zâmbetului revelator, indiferenţa spirituală exprimă pragmatismul unor mucaliţi în stare de orice. Simion „Puiu”, narator şi martor al întâmplărilor, alături de ceilalţi protagonişti din Celălalt Simion fac praf orice impuls pozitiv pentru oraşul moldovenesc; aici, femeile nasc „copii tembeli”, Bacăul fiind un loc în care nu se întâmplă nimic, afară de invazia de cerşetori, alarma clopotelor, delincvenţă şi noi farmacii. Realismul lui Cimpoeşu aşa se înfăţişează de la bun început: fără oscilaţii, cu sincronizări apatice între indivizi care nu trăiesc, ci vieţuiesc după un cod agonic numaidecât familiar cititorului. Supravieţuirea eroilor se datorează …xanaxului, căci forţa derizoriului nu admite altă evadare. Mai mult, Simion (fost merceolog ieşit la pensie pe caz de boală de la Cooperativa de Muncă şi Artă) subliniază că fără ajutorul Xanaxului „această Lucrare nu ar fi fost scrisă niciodată”. Textul însuşi, suntem averizaţi, dospeşte sub influenţa medicamentului. Aşa încât, motoarele metaficţiunii pornesc firesc. Ba mai mult, toate secvenţele discursului debutează cu Apropo, scris cu italice, semn că textul, sub efectul calmantelor, devine un simplu reflex fragmentat al memoriei. Dacă presupunem frecvenţa apropourilor drept tehnică şi nu un simplu tic, rezultatul este un text din care lipseşte cu totul intenţionalitatea şi câştigă dicteul automat. Mai departe, sugestia că ne găsim la frontierele suprarealităţii este mai mult decât plauzibilă. Undeva în carte se aminteşte chiar o formulare elocventă (via Ştefan Odobleja): „Memoria este o bobină colosală pe care se înşiră şi se conservă senzaţiile”. Ajungem astfel la o problemă a întregului nostru roman contemporan, pe care nu o pot formula mai bine decât Olderman, ce dezbătea o chestiune similiară în proza americană de-acum câteva decenii. Se întreba el: „Dacă realitatea a devenit suprarealistă, ce trebuie să facă ficţiunea pentru a fi realistă?” Petru Cimpoeşu are taman această preocupare, de la Povestea Marelui Brigand încoace. Iar răspunsurile, cum am observat şi în alegerea tehnicii narative din Celălalt Simion, sunt mai mult decât ingenioase. Se vor găsi, fără îndoială, cititori gata să amendeze romanul. Şi e drept, pentru că, impresia primă este că citeşti un roman bun ce nu se ridică la valoarea celor amintite. Regândit prin detalii, însă, iată că romanul, în aparenta dezlânare, transmite mesaje diferite. Romanele lui Petru Cimpoeşu prezintă lumi caleidoscopice ce interferează printr-o iscusită combinatorică. De la debut chiar, există în proza lui Cimpoeşu o progresie a erorii ca tehnică romanescă, cu timpul ea devenind metodă. În Celălalt Simion, însă, autorul se ghiceşte adeseori îndărătul naratorului, privind cu ironie fragmentată lumea dereglată apocaliptic, cu nimic mai prejos decât cea mai banală dintre suprarealităţi. Mai mult decât în alte cărţi ale lui Cimpoeşu, în acest roman naratorul falsează savant cu cititorul şi parodiază histrionic propriul text, mimând cu totul strategiile narative; privilegiate sunt numai intertextualităţile şi indeterminarea. Cu arsenalul ştiut de procedee, Petru Cimpoeşu organizează în Celălalt Simion o comedie neagră, o altă ficţiune ilicită ce presupune înfăţişarea unui adevăr al ficţiunii ce trebuie să fie cât mai realistă. Intriga preferată rămâne şi aici convenţia vieţii trăită ca farsă. Problemă cu multe straturi, însă resuscitată prin studiile lui Ştefan Odobleja din Psihologia consonantistă de către protagonişti: viaţa merită trăită? se întreabă ei. Un răspuns acceptat în primă fază justifică preocupările lor: „oricât ar fi de lungă, viaţa omului este de fapt foarte scurtă, de unde rezultă că istoria însăşi e scurtă şi că toate întâmplările care par să fi avut loc în adâncurile ei s-au întâmplat de fapt adineauri, care ar fi ieri sau alaltăieri”. Filosoful-ziarist Bazil vrea să scrie un Tratat – Reversibilitatea şi Ireversibilitatea Artei în Timp şi Spaţiu – pe urmele ideilor lui Odobleja, însă ajunge să regândească totul din perspectiva adrenalinei descoperită prin meseria de escroc pe ultima sută. Îi revine lui Simion, prietenul naiv şi cam sentimental, obligaţia de-a continua proiectul ce „urma să demonstreze că omul există într-un scop mai presus de om. Adică e o etapă dintr-un proiect mai cuprinzător”. Grea misie pentru Simion, doar un „Pui”, cum îi spune şi porecla. Deşi el lasă în multe rânduri să se înţeleagă că ştie mai multe decât spune: „Dar ce s-ar face istoria fără presupuneri şi fără un pic de imaginaţie?” mărturiseşte naratorul. Împreună cu Bazil – fost gazetar şi pseudofilosof, Gogu – securist în activitate, absolvent postdecembrist a zece facultăţi, Deputatul şi Avocatul European, Simion creează Fundaţia Umanitară şi Culturală Rafael. Simplu paravan, căci scopul declarat este o inginerie financiară: maşinile Fundaţiei au imprimat un număr de telefon la care ceilalţi participanţi la trafic pot reclama şoferul indisciplinat. Escrocheria mizează pe spiritul justiţiar al românilor, astfel, fiecare apel va fi suprataxat, de aici îmbogăţirea rapidă, dar şi încarcerarea lor din final. Cu o excepţie: securistul Gogu, fugit în Transnistria. Inutil să amintesc densitatea temei în proza actuală, până la recentele Şoseaua Virtuţii şi Istoria Regelui Gogoşar. Petru Cimpoeşu o exersa de ceva vreme. De pildă, un posibil moto pentru aceste romane ar putea fi o replică din Christina Domestica, cu sens actualizat pentru vechea idee moralizatoare a răului care dăinuie (de la Hugo şi Dostoievski): „Cine nu are un securist, să-şi cumpere!”. Nu lipsesc nici din Celălalt Simion suciţii. Din Echipa Fundaţiei mai fac parte Emilia, soţia lui Simion – pasionată de catastrofe, Hans – mecanicului cu talente profetice îi lipseşte smalţul dinţilor, în schimb, el are o plombă ce funcţionează ca un radio de tranzitori şi ca un radar de securişti; în fine, Gioni, superstiţios de soi şi vânător de maidanezi. Tot în categoria escrocilor suciţi se înscrie şi lumea închisorii: Carmen Bancomat, bărbatul- „dactilografă” închis pentru că citeşte codurile de la bancomate, Ianoş zis Trandafir, care făcuse afaceri cu apă vindecătoare şi popa Bostan, traficant de telefoane mobile. Petru Cimpoeşu implică eroii în ceea ce definea printr-un alt personaj de-al său, Pablo (din Christina Domestica), anume „realitatea e un efect condiţionat”. Lucru priceput întâi de Bazil, la fel ca personajul (migrator?) din romanul apărut în 2006. Acolo, Bazil se sinucide, incapabil să ducă la bun sfârşit cartea „ce va salva omenirea de la dezastru”; în Celălalt Simion, un Bazil, tot scriitor cu ambiţia salvării Lumii Provinciei, aflat pe moarte, fuge cu soţia exotică (chinezoaica Li Ka, rebotezată Lica), spre Thimphu – locaţie evident simbolică – pentre evaziunea finală. Se-nţelege că dialectica timpului deţine întâietatea. De asemenea, transferată aici e şi tehnica imploziei: în Simion liftnicul ea se reabilitează mistic, în Christina Domestica descâlcea iţele conspiraţioniste. În Celălalt Simion implozia presupune fraudarea socială şi spirituală. Bazil, însă, renaşte în ipostaza de răufăcător. Metaficţiunea parodică se activează pe măsură ce Destinul se reconfigurează în fiecare, jucându-le farse. Deznodământul din Celălalt Simion aminteşte de ghinioniştii care, orice ar face, nu se pot bucura de înavuţire şi pace. La fel ca în relaţia cu viaţa însăşi. Dincolo de toate, un roman bun, chiar dacă Petru Cimpoeşu nu reuşeşte să menţină senzaţia de substanţialitate din volumele ce l-au consacrat. O poveste simpatică, lipsită de carnavalescul şi excentricităţile cunoscute, în care suciţi veseli şi trişti pregătesc lovitura vieţii cu naivitatea celui dinainte înfrânt de destin.