Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Viaţa amoroasă a tânărului Dimov (II) de Ion Simuţ


Cealaltă jumătate a eredităţii, partea rusească, îi activează orgolii culturale tulburi, pentru a căror clarificare solicită intervenţia de cea mai mare încredere a iubitei: „Psihologismul meu este slav. Şi de aceea se opreşte la detalii şi filtrează până la cea din urmă limpezire. În mine zac şi veselia lui Tolstoi, şi înţelepciunea lui Puşkin, şi tumultul lui Lermontov, şi morbideţea lui Dostoievski, şi tristeţea lui Chopin, şi tot ce e al meu, şi nu al lor pe deasupra. Numai că grădina spiritului meu n-a fost plivită niciodată. şi nici un grădinar nu a îngrijit de ea. De aceea arborii au umbrit pajiştile, bălăriile au supt seva florilor, urzicile au năpădit aleile. Fii tu grădinarul spiritului meu” (p. 146). O fire dostoievskiană îşi caută zadarnic o modalitate de armonizare interioară a contrariilor. Elanul de început al îndrăgostitului are o puritate a dăruirii căruia ar fi greu să-i găseşti un echivalent într-o altă declaraţie de dragoste: „Eu am 18 ani. N-am cunoscut nici o femeie. Plăcerile dragostei nu m-au încercat decât în vis când forme nelămurite şi dragi îmi chinuiau trupul şi mintea. (...) Eu, Leonid Dimov, cu întreaga sarcină a sufletului meu făurit din pulberea zeilor morţi, şi închis într-un trup atât de sărman că de abia putea să-l ducă, şi condus de o minte atât de pozitivă că de abia putea să-l suporte, Eu m-am dăruit celuilalt suflet pe care – nu mă îndoiesc – îl cunoşteam dintru-nceput prea bine şi pe care l-am iubit cu nemărginită duioşie întotdeauna” (p. 121-123).

Sensul salvator al dragostei se investeşte în construcţia fragilă şi ingenioasă a unui limbaj al seducţiei: „Şi atunci, ca un omagiu, ca un prinos de respect pentru marele şi eternul feminin care zace în Domnia-ta Lucia, şi pe care numai eu am ştiut să-l văd şi să-l iubesc, şi pe care numai eu îl voi vedea fie şi numai în vis, şi-l voi iubi întotdeauna, pentru acest mare şi etern feminin eu ţi-am dezvăluit toate secretele şi ţi-am promis că voi veni asemenea unui Mesia – nu râde – pentru a te scoate din mocirla în care fără doar şi poate ai să cazi fie că vei ajunge jucăria gustului pervertit al vreunor aristocraţi, fie că vei ajunge bucătăreasa, concubina şi mama copiilor vreunui burghez pântecos şi împuţit” (p. 124). Speranţa reciprocităţii în iubirea sa „uriaşă şi tumultuoasă” îl împinge spre gestul retoric, de mare efect, de a-şi relativiza orgoliul, de a-şi depune geniul la picioarele iubitei, ca un poet trubadur din alt veac, nu lipsit de un umor ciudat, suspect de ironie sau autoironie: „Până acum am avut singur grijă de geniul meu. Şi l-am târât prin toate noroaiele şi l-am însângerat şi l-am zvârlit prin toate hârtoapele. ţi-am promis că-ţi fac cadou o pereche de pantofi. Mi-ai spus că ai să-i primeşti şi ai să te bucuri. Iată, îţi fac cadou geniul meu. Ţi-l dăruiesc. Ţi-l las în seamă. Te ridic la demnitatea de stăpână şi mă ridic şi eu la aceea de sclav” (p. 143-144). Aşa îi scria tânărul Dimov iubitei sale într-o epistolă din 7 martie l946, la 20 de ani, când invocatul său geniu poetic nu avea nici un argument editorial. Dar scriitorul în devenire, extrem de ezitant, îşi trăia cu anticipaţie drama creaţiei şi părea să intuiască „poezia lucrurilor” pe care urma să o scrie (p. 145). O posibilă salvare în vis este premonitorie pentru cel care avea să devină cel mai important poet oniric. Se manifestă ebuliţia imaginarului derutat, setos de literatură, dar încă neexperimentat. „Iadul iubirii”, neliniştile, durerea şi suferinţa stimulează senzualitatea, dezamăgirea face să se prăbuşească lumile, iar viziunile să devină sumbre: „Am visat un cer de culoarea ametistului. Şi în fiecare colţ al lui câte o lume lunguiaţă şi verde. Şi de la un capăt la altul sta scris cu litere roşii Lucia. Ce straniu e totul. Lucia, aş vrea să trăiesc, să ucid, să mor şi să înviu, să fiu umilit şi să umilesc. (...) după fiecare vis sunt atât de trist şi te iubesc atât de tare că-mi vine să mă sfâşiu. Eu sunt liniştit din fire. Dar aş simţi o voluptate uriaşă dacă într-un scrâşnet s-ar prăbuşi în jurul meu toate stelele, toate lumile, toate cerurile visurilor mele” (p. 129-130). E aici o exuberanţă a prăbuşirii lumilor pe care o vom reîntâlni, transfigurată artistic, mult mai târziu, în poezia lui Leonid Dimov din anii ’70. Ar mai fi multe de spus despre structura sado-masochistă (latentă sau manifestă) a tânărului devastat de contradicţii, despre „blestemata feminitate a naturii” lui (p. 245), despre zguduirile apocaliptice ale universului său, pregătind somptuoasa pavăză barocă a imaginarului dimovian.

Leonid Dimov este nu numai un poet fantast, dar şi un personaj fabulos. E nevoie de reinventarea biografiei lui, stimulată de o legendă socializată sau de una ficţionalizată. Pentru o critică axată pe geneza interioară a operei literare, scrisorile de dragoste ale tânărului Dimov sunt o adevărată mină de aur. Ediţia lui Corin Braga, foarte atent îngrijită şi adnotată, are marele merit de a relansa interesul pentru personalitatea labirintică a lui Leonid Dimov, alimentând interpretările cu documente noi şi revelatoare. Fără îndoială că de acum încolo se va discuta altfel nu numai despre biografia lui Leonid Dimov, dar şi despre poezia lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara