Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Viaţa amoroasă a tânărului Dimov (I) de Ion Simuţ


Mulţi scriitori din perioada comunistă, cu excepţia celor din generaţia războiului, par fără biografie, în sensul că nu au traversat evenimente spectaculoase şi nici nu şi-au putut crea, datorită constrângerilor regimului, condiţiile unui aventurism de nici un fel (erotic, social sau politic). Singurul element dramatic (unul important, desigur) era eventuala confruntare politică, în cazurile, extrem de rare, ale disidenţilor. Biografia lui Leonid Dimov avea cea mai importantă pată de culoare în anii ’6o, când participase la constituirea şi autodefinirea grupului oniric. Despre boema, efervescenţa şi riscurile ideologice ale acestei perioade se ştiu şi s-au scris destul de multe. Leonid Dimov devenise chiar un fel de personaj ciudat, din moment ce în poezia lui Mircea Ivănescu din perioada mopeteiană trece sub masca misterioasă a straniului el midoff. Leonid Dimov a devenit una din legendele poeziei române contemporane, un scriitor a cărui stea e în continuă urcare.

Despre tinereţea lui Leonid Dimov se ştiau foarte puţine lucruri şi acelea doar presupuse, fără să aibă o bază documentară sigură şi valorificabilă. Corin Braga restituie la Editura Polirom 126 de scrisori de dragoste ale poetului, din anii 1943-1954, şi umple dintr-odată cu o viaţă pasională tumultuoasă o perioadă ce ar fi rămas cenuşie.

Scrisorile din tinereţea lui Leonid Dimov sunt excepţionale atât ca documente psihologice, cât şi ca literatură. Ele mărturisesc într-un mod extrem de revelator şi de subtil formarea conştiinţei de scriitor, procesul de creaţie alimentat de complexe obscure. Într-un studiu introductiv extins, Corin Braga speculează psihanalitic tot ce se poate exploata în sensul unei psihologii abisale, ce ar fi fost imposibil de reconstituit fără confesiunile întortocheate ale intimităţii dezvăluite surprinzător de această arhivă sentimentală.

Corespondenţa începe în 1943, când cei doi protagonişti aveau 17 ani, erau elevi la două licee bucureştene. Ulterior, în anii 1946-1947, cei doi vor urma, într-un mod dezordonat şi inconsecvent influenţat de constrângerile epocii, mai multe facultăţi pe care nu le vor absolvi, dar vor rămâne cu două pasiuni specifice: Leonid va păstra biologia printre aspiraţiile sale definitorii, iar Lucia va deveni balerină. Asediul viitorului poet asupra iubitei sale insistă prin lungi scrisori de mărturisiri, îndoieli, speranţe şi gelozie. Cea mai mare parte a volumului cuprinde pagini patetice sau disperate, secvenţe semnificative ale discursului de cuceritor elaborat până în 1947. Era firesc. În 1948, la 22 de ani, cei doi se căsătoresc, iar în 1952 se naşte singura lor fiică. O criză a căsniciei se declanşează în 1953, când Leonid are o aventură cu soţia unui ofiţer de securitate, care îi va pricinui aventurierului înrolarea într-un detaşament de muncă al armatei, timp de o jumătate de an, din mai până în decembrie l953. Ultimele scrisori, mult mai scurte şi mai puţin interesante, spăşite, justificative sau nervoase, datează din acest interval. Documentele acoperă această perioadă din romanul personal al lui Leonid Dimov. Corin Braga consemnează, într-o foarte detaliată biobibliografie, evoluţia ulterioară a evenimentelor biografice. În 1957, Leonid Dimov îşi părăseşte soţia şi fiica. Va urma divorţul, pronunţat în 1958, când poetul o cunoaşte pe soţia lui Tudor Pucă, Marina, cu care se va căsători şi alături de care va rămâne pâna la sfârşitul vieţii (scriitorul a murit în 1987). Nimic interesant într-o astfel de prezentare neutră a unei fişe de viaţă civilă. Neutralitatea şi lacunele o coboară în banalitate. Miezul subiectiv al dramei personale a tânărului Dimov se află în textul scrisorilor de dragoste, nesperat de generos în dezvăluirea, directă sau indirectă, a numeroase secrete.

Leonid Dimov se născuse la 11 ianuarie 1926, în Basarabia, la Ismail, dintr-o mamă rusoaică, Nadejda Dimov, devenită Nadia, şi un tată evreu, Naum Mordcovici, într-o căsătorie ce se va destrăma foarte repede, când copilul are abia doi ani. Familia Dimov se mută la Bucureşti în 1928, Nadia se va împăca o vreme cu fostul soţ, se mută la Galaţi, iar copilul va fi crescut de bunici. În timpul guvernării legionare din toamna şi iarna anului 1940, având drept consecinţă persecuţia antievreiască reflectată şi în învăţământ, elevul Leonid Mordcovici va avea probleme. Nadia va deschide un proces de revizuire a paternităţii copilului şi va obţine ca acesta să fie considerat fiul ei natural, rectificându-i numele în Leonid Dimov. Aceste oscilaţii vor declanşa criza de identitate a adolescentului. Partea evreiască o va considera un probabil impediment şi în povestea de dragoste cu Lucia, dar o va invoca drept explicaţie ocultă a nefericirilor sale şi în alte împrejurări: „Deoarece – se destăinuie confesorul deznădăjduit – în mine este haosul sângelui blestemat al poporului lui Iehova” (p. 122). În seama acestei cauze îşi pune uneori nefericirile, alteori ebuliţia creaţiei literare. Pentru a se regenera sau pentru a recâştiga încrederea în sine, mărturisitorul se autopurifică interior sau se disculpă: „Am complex de inferioritate.(...) Lucia, trebuie să ştii că sunt cel mai puţin jidov din toţi oamenii de pe lume. Că n-am nici virtuţile nici viţiile rasei. Că dacă nu-i urăsc sau nu-i dispreţuiesc, asta pentru că nu pot urî sau dispreţui pe nimeni. Îmi spuneai altădată că nu te vei căsători cu mine dacă se va învedera că sunt jidov. Astăzi văd că spuneai adevărul. Te gândeşti la conţi, la baroni, la bancheri, la oricine, numai la mine nu te gândeşti. La mine, jidovul umil şi rătăcit, eu, care nu sunt nici conte, nici bancher, nici luptător, nici artist, care într-un cuvânt nu sunt decât un Pierrot, dar care nu m-aş da pentru toţi bancherii şi artiştii de pe lume nu pentru că i-aş detesta sau m-aş crede superior lor, ci pentru că eu nu pot fi decât eu şi iubirea mea este unică şi nu se împacă nici cu titlul, nici cu arta, nici cu banii.” (p. 255-256).

Obsesia fondului evreiesc îi dă complicaţii psihologice, atât în plan ideologic, cât şi în plan social, cu puseuri megalomane compensatorii: „Tu vezi în mine pe veşnicul student, pe jidovul rătăcitor, pe un fel de şnetrebnic, n. ed.ţ, pe un comunist zdrenţăros şi fără demnitate. Încă o dată, Lucia, nu. (...) Oare nu sunt eu un zeu? Fără îndoială că ai să râzi. Da, Lucia, sunt pe jumătate jidov. Dar jidovul este fricos, trădător, murdar. Mie, este adevărat, nu-mi place emfaza şi nu iubesc pe eroi. Dar nu mi-e frică de nimic. Am avut mulţi prieteni. Mai am încă mulţi. Unii chiar m-au părăsit arătându-mă cu degetul: . Eu însă n-am trădat pe nici unul. Ei bine, oare nu fac eu mai mult decât o prejudecată? Sunt comunist, Lucia, şi-mi iubesc crezul. Nu cred în proprietate, în familie, în religie. Şi totuşi pentru tine mi-aş renega credinţa în comunism şi însăşi demnitatea de om” (p. 189). Iubirea l-ar face pe îndrăgostitul devotat, care vrea cu orice preţ să intre în graţiile iubitei, să-şi reconsidere tot trecutul şi să-şi inventeze un alt fel de prezent. E numai un fragment din scrisoarea 33, excepţională prin interogaţia despre sine („ce sunt eu?”) şi prin răspunsurile disperate şi contradictorii: „Înainte îmi spuneai că sunt un geniu. Astăzi îmi spui că sunt un mitocan. (...) Dar mâine, Lucia? Ieri am fost un semi-zeu, astăzi sunt pulbere. Dar mâine voi mai fi ceva?” (p. 186). O rezolvare definitivă a acestor oscilaţii nu se întrevede. Scrisoarea nu e datată, dar e situabilă prin 1946-1947. Febra comunistă îi va trece, cum îi trecuse şi simpatia nevinovată (fără ceva ideologic în ea), pentru legionari, avută pe la 12 ani, când îşi aminteşte că l-ar fi mângâiat însuşi Căpitanul (p. 101). Puseul legionar de la vârsta adolescenţei venea numai dintr-o bravadă a vârstei şi din atracţia pentru spectacolul public impresionant. Mi se pare exagerată speculaţia lui Corin Braga în legătura cu miza de durată a mult prea tânărului Dimov pe identificarea cu autoritatea şi protecţia Căpitanului ca substitut al paternităţii (p. 27). După ce a trecut şi printr-o fază troţkistă, Leonid Dimov fie a jubilat într-o stare de libertate imaginară dezideologizată, fie a melancolizat dramatic la presimţirea nebuniei. Dezechilibrul s-a accentuat din pricini multiple, inclusiv datorită inconstanţelor sentimentale, adică infidelităţilor, astfel că în august 1953 îi putea mărturisi soţiei primejdia cu care îl ameninţă nebunia ca inamic viclean şi perfid: „Mi-e teamă să nu răzbată accentele noului meu viţiu: nebunia. (...) Când faldurile catifelate şi himerice ale acestui demon mă înconjoară, caut primejdia, oricare şi oriunde” (p. 331-332). De-a lungul întregii sale vieţi, Leonid Dimov s-a simţit mereu pe buza prăpastiei.



Leonid Dimov, Scrisori de dragoste (1943-1954). Ediţie îngrijită, studiu introductiv, biobibliografie, notă asupra ediţiei şi note de Corin Braga, Ed. Polirom, 2003, 354 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara