Douăzeci de ani separă publicarea celui mai nou roman al lui Luis Landero (n.1948), al şaselea pe care-l semnează, Retrato de un hombre inmaduro (2009), recent tradus în limba română, de spectaculosul debut din 1989, apărut după opt ani de lucru, Juegos de la edad tardía, care îi aducea autorului o consacrare fulminantă.

Cele două romane intră în consonanţă şi invită la o lectură paralelă, care permite urmărirea unor continuităţi, complementaritarităţi şi contraste, nu numai la nivelul tramei (situaţii, tip de personaj etc.) şi al discursului narativ, ci şi la acela al reflecţiei auctoriale implicite şi explicite din spaţiul ficţional. Astfel, pot fi sesizate schimbări semnificative survenite atît în viziunea scriitorului asupra existenţei individului în contemporaneitatea socială şi literară, cît şi în opţiunea pentru forma arhitectonică şi procedeele narative.
Ce descoperă, aşadar, cititorul mai mult sau mai puţin model dincolo de (pseudo)aventurile protagoniştilor respectivi ai celor două romane? Protagonişti de altfel foarte asemănători ca proiecţie a unui referent real, întrucît ca inserţie socială, temperament şi destin uman se situează în aceeaşi zonă a existenţei în mediocritate şi vulgaritate, a spiritului introvertit şi fantezist şi a eşecului iremediabil; iar ca „făpturi de ficţiune”, după expresia unamuniană, sînt rezultatul aceleiaşi alchimii landeriene care combină sublimul visătorului cu grotescul potlogarului şi produce personaje quijotesco-picareşti, în tradiţia recunoscutei pendulări hispanice între ficţiune şi realitate, vis şi viaţă, fantezie şi pragmatism, transcendenţă şi intranscendenţă.
Condamnaţi de o viaţă măcinată de insatisfacţii, deziluzii, eşec şi solitudine la un cotidian monoton şi lipsit de perspectivă, de comunicare şi de ideal, obscurul funcţionar Gregorío Olías din Jocurile vîrstei tîrzii, ca şi anonimul comerciant, „negustor de prăvălie” din Portretul bărbatului imatur recurg la unica salvare personală posibilă: tentativa de a fi altul, de a-şi depăşi insignifianta şi insuficienta condiţie prin vis, iluzie, fantezie. Campioni ai aspiraţiei spre transcendenţă, cei doi valorifică arsenalul inventivităţii şi al ficţiunii infantile sau quijoteşti, dar, neavînd forţa necesară, în plan social şi personal, pentru a ajunge la plenitudinea şi la sensul vieţii, eşuează în grotesc sau tragicomic. Cel dintîi alunecă în impostură şi şarlatanie, iar cel de-al doilea nu depăşeşte ambiguitatea unei imaturităţi care îl menţine în perpetuă oscilaţie şi sterilă iluzionare.
Alterego-ul din schizoidele lor dedublări este compensatoriu, dar şi incomod. Instalat în pielea poetului Augusto Faroni, Gregorío Olías complică iţele şi farsa pînă la absurd şi nebunie. Himerica împlinire a aspiraţiei sale către faima artistică este susţinută doar de adeziunea naivului şi idealistului Gil, obsedat de dorinţa de a deveni un „om modern”. Prin destinul acestor două personaje, victime ale propagandei şi manipulării sociale, Luis Landero denunţa precaritatea unor mituri moderne precum civilizaţia, progresul, triumful în plan social sau artistic, ca şi clişeele despre boema literară. Revenirea în cele din urmă la realitate înlocuieşte iluzia prefabricată cu valoarea umană autentică, prietenia şi toleranţa din relaţia eului cu celălalt. Romanul Juegos de la edad tardía, scris spre sfîrşitul secolului XX, la persoana a treia, de un narator omniscient, conţinea în finalul său deschis vibraţia unei note optimiste, izvorîte din depăşirea solitudinii prin solidaritatea umană din tandemul Olías-Gil construit pe palimpsestul Don Quijote-Sancho Panza.
Retrato de un hombre inmaduro, publicat în prima decadă a noului mileniu, nu mai lasă loc nici speranţei, nici viitorului. Singurătatea personajului este absolută, interlocutorul este inventat, iar naratorul omniscient e absent. Ca în naraţiunile picareşti, condiţia umilă şi solitudinea îi impun protagonistului asumarea funcţiei de narator, iar pseudoautobiografismul reclamă introducerea unui naratar intratextual misterios şi tăcut (aici o variantă feminină a lui Domnia Voastră din Lazarillo de Tormes, în care ne putem închipui o alegorică doña Soledad sau un alterego). De această dată însă, rememorarea vieţii fiind declanşată de iminenţa morţii naratorului, naraţiunea capătă semnificaţia dramatică şi precisă a actului ultim.
În forma ahitectonică a ultimului său roman, distinctă de aceea a operei prima, Luis Landero introduce o tramă abil constituită după sistemul vaselor comunicante. Recuperarea trecutului, în care traiectoria vieţii naratorului protagonist se intersectează cu destinele altora, produce o naraţiune fragmentară, în acord cu dinamica memoriei voluntare şi involuntare. Pasajele pe această temă includ scurte descrieri, portretizări, scene şi dialoguri care susţin ritmul alert al acţiunii şi introduc note comice proprii farsei, de la ironie pînă la grotesc, în tradiţia romanelor picareşti sau esperpento-urilor lui Valle-Inclán, alături de aluzii şi comentarii privitoare la contextul social-politic spaniol şi internaţional (perioada franchistă, războiul din Irak şi reacţiile protestare din Spania, din februarie 2003, baza americană din Rota, întîlnirea Bush-Blair- Aznar din Insulele Azore). Există însă şi secvenţe sau capitole aparte în care discursul devine reflexiv. Naratorul protagonist întrerupe firul istorisirii pentru a evalua, a medita sau a-şi dezvălui gîndurile, ideile, sentimentele faţă de diverse teme existenţiale şi concepte precum identitatea, condiţia umană, vîrsta copilăriei, căsnicia, sentimentele, iubirea, valorile morale, adevărul şi puterea, timpul şi istoria, cunoaşterea şi autocunoaşterea, idealul, realitatea şi fantezia, comunicarea prin limbaj, lumea modernă, religiile şi ideologiile etc.
Perspectiva critică, denunţătoare şi lucidă în evaluarea dezastrului şi a minciunii din jur şi a eşecului propriei vieţi l-ar putea califica pe acest narator protagonist drept un sceptic frustrat, cinic sau sarcastic, alteori un romantic nostalgic ori un histrion cu natura incertă, duală a eului şi apetenţa unei teatralităţi irepresibile, subliniate prin recurenţa termenilor de joc, spectacol, mască, rol, personaj. Dată fiind lipsa de sens şi imposibilitatea cunoaşterii de sine – „Cine sunt eu?” este o întrebare fără răspuns –, este preferabilă observarea spectacolului oferit de ceilalţi şi, în locul introspecţiei inutile, exerciţiul raţional de dedublare în „insul senin şi raţional care există în mine şi care joacă rolul fratelui mai mare şi în insul imatur şi dezechilibrat uşor absurd, care există şi el în mine”. Maturul biologic a „rămas în trecut”, pentru a păstra valorile copilăriei care îi fac pe oameni „mai puri, mai simpli, mai înţelepţi”, într-o viaţă meschină, trivială. Imaturitatea asumată în numele empatiei faţă de starea poetică a copilului şi adolescentului este unica formă de a exclude închistarea, monotonia, rutina şi a protesta faţă de o condiţie „efemeră şi amărîtă” care ne conduce spre „prăpastia maturităţii”.
Dar „bărbatul imatur” care încearcă „zborul pe deasupra propriei condiţii” refugiindu-se în irealitatea ficţiunii şi a miraculosului, are şi capacitatea de a contempla realitatea interioară şi exterioară cu o privire acidă care dizolvă orice iluzie: viaţa este pentru individ „o afacere păguboasă şi obositoare”, într-o lume absurdă, condamnată la falsitate, identitatea este ceva finanţabil, iar a te bucura de putere înseamnă să-l prosteşti pe aproapele tău. Prin intermediul acestui narator protagonist, Luis Landero denunţă eşafodajul pe care se sprijină, în bună măsură, lumea în care trăim: manipularea prin strategii, politici, religii, ideologii şi retorică patriotardă, care proclamă valori insuficiente precum raţiunea şi tehnica, în numele cărora modernitatea şi postmodernitatea au oferit „spectacolul ororii” şi au făcut imposibile autenticitatea şi accesul la adevăr.
Portretul unui bărbat imatur este o carte despre maturizare şi modernizare, despre vîrstele omului şi ale istoriei. Şi despre refugiul individului în ficţiunea pe cont propriu, într-o lume a ficţiunilor livrate de „capitalismul de ficţiune” (Vicente Verdú). Nici deconectantă, nici light, viziunea lui Luis Landero despre condiţia noastră în vremurile pe care le trăim ne dă de gîndit.