Visez că nu mai sunt

viaţa
e roşcovana slabă şi dulce
din adolescenţă

mă ispiteşte şi acum
pe ecranul 3D al altei existenţe
şi nu mă pierd
până ce vântul nu vine să-mi ceară răspunsul

viaţa tinde spre înălţimi
zideşte spaţiul ce nu se-nchide
târăşte după sine pielea albă a cerului
lumina din insomniile mele fără căpătâi

sufletul
după bombardamentul ultimelor ispite
se reface în oglinzile sparte din deşert
şi mă înghesuie în desaga sa
poate am să-i înţeleg starea de imaterialitate

spre mine năvăleşte iarna
(barcă supraîncărcată de somn)
lângă ultimul foc de vreascuri
în pâlpâiri de umbre
visez că nu mai sunt şi chiar nu mai sunt


Oralitatea semnelor

vântul îşi inventează
de fiecare dată un nou clopot
cum pasărea în zbor
trăieşte visul prim al încercării

şi cerul e o imensitate plină de încercări
deşi este dintotdeauna singur
în segmentul nostru de timp holografic

ce plin de cuvinte
e timpul în care am sosit
oralitate a semnelor
din spaţiul luminii


Aripioare de îngeri în supa dorinţei

nimic nu e mai nobil
decât să începi o poveste tristă
şi s-o termini
ca pe o luptă plină de speranţă (mi-a spus prinţesa mea
gabriela )
jucându-se cu gândul său
din viitor

clipele incluse pretutindeni
(aripioare de îngeri în supa dorinţei)
ni se transmit şi ne inspiră


Sugestie

cu liniştea morţii într-o mână
şi cu neliniştea vieţii în cealaltă
echilibrez
partea nesupravegheată de nimeni

încerc să însăilez strigătul singurătăţii
doza mea de responsabilitate
goliciunea mea
tristă şi neconsolată

şi sugerez oricui
să renunţe