Delirul începe cu ochi ruginiţi de-atâta privire

mucegaiul îşi sapă gură sărut în corneea zemoasă cabrată
cu pleoapele scârţâind scuturându-şi cocaina înfrântă
peste sânii tăi bolnavi de inoxul fierbintele senzualul inel
al tuturor asteroizilor pe care i-am numărat pentru tine degeaba

Delirul mi-e muzică voce de cauciuc de nisip temându-se în îmbrăţişare
satirică piele dintr-o patetică frigidă moarte
fumegând ţipând prelungindu-te
din anatomia ta de femeie în anatomia mea de băut de plâns de băut
anatomia ta cum nici un desen absolut

Delirul dispreţul plătit de frica durerii de tine
smulgându-mi fîlfîitul din zbor reverenţa
ce amnistie pentru mâna cu care te-am atins
alungată să-mi crească etern până la cer
după iertarea ca ciocolata din trupul unui sfânt
doar pentru buzele tale prelungi
atunci când mi-o vei rosti vindecându-mă
arborându-mă la vârful Mont-Blanc al venusului tău iertător
pentru ca moartea mea în loc de verb
şi inel pentru degetul tău

Delirul dragostea şi cuvintele
din ochii mei ruginiţi.

Trupul meu testament distrus atunci în adolescenţă

din haşişul părului tău de femeie învinuită
soarbe cu indiferenţă.

Cu mâna lui târziu spre tine răsărită
s-a sprijinit de câmpia întunecată
greşind mângâierea

şi-ncet spre lună târându-se din fumul lui
furând din visele toate animalele noi
rămâne doar trandafirul fierbinte şi roşu
să plângă drumul senzual al morţii spre femeie

Iar şoldurile tale căzute printre flori
eu nu le mai contemplu
în aer pâlpâind după fatala reverenţă
a trupului meu distrus atunci în adolescenţă.

Ca să trăiesc nu am auzit nici o chemare –

şi am fugit.

Încerc, de fapt, să fac cărări printr-un delir.

Acestea sunt armele durerii:
preţul somnului fără fericire
şi liniştea care îţi pregăteşte nebunia