Cemal SÜREYA (Cemalettin Seber), poet, eseist şi traducător de origine kurdă, s-a născut în 1931 la Pülümür, Erzincan (Turcia), şi a murit la 9 ianuarie 1990 în Istanbul. Cemal Süreya este unul dintre cei mai importanţi poeţi ai literaturii turce moderne şi unul dintre fondatorii noului curent literar intitulat ,,Ikinci yeni“, considerat a fi un precursor al introducerii în literatura turcă a versului simplu dar încărcat de semnificaţii.

De-a lungul timpului, poetul a folosit mai multe pseudonime literare, Ali Fakir, Suna Gün, Hüseyin Karayazî, Osman Mazlum, Cemal Süreya. La vârsta de 6 ani ai poetului, familia i-a fost exilată la Bilecik împreună cu cei patru copii, autorul fiind cel mai mare dintre ei. În acelaşi an, dintr-un avort spontan i-a murit mama. Poetul a avut parte de o copilărie nefericită. Din cauza neînţelegerilor din familie, s-a înscris la liceu fără acordul tatălui său. În 1954 a absolvit Facultatea de Finanţe şi Economie din cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice al Universităţii Ankara. A lucrat în domeniul finanţelor atât în cadrul Ministerului Finanţelor cât şi în cadrul Direcţiei Generale a Monetăriei.

Cemal Süreya a tradus volume din creaţia lui Simone de Beauvoir, Gustave Flaubert, Antoine de Saint-Exupéry, dar şi din creaţia lui Baudelaire, Apollinaire, Rimbaud, Aragon, Jacques Prévert ş.a...

Din opera poetică: Uvecinka (1958), Nomad (1965), Naşte-mă apoi mă sărută (1973), Ziceri de dragoste (antologie, 1984, 1990, 1995), Potcoava încinsă (1988), Sfârşit de toamnă (1988).

Adresăm mulţumiri soţiei poetului, doamna Zühal Tekkanat, pentru sprijinul acordat în vederea traducerii şi a publicării poemelor lui Cemal Süreya în România.

Păstrează restul

Ceea ce trebuia să se petreacă s-a petrecut:
Sunt pe moarte, Doamne.

Ştiu Doamne, fiecare moarte
Este prematură

Însă această viaţă pe care o iei
Nu este cea mai rea...

Păstrează ceea ce rămâne
în urma ei!

Uşi nedeschise

De parcă şi-ar lua la revedere de la oraşele dragi
Treimea camionagiilor se amestecă
Printre hamalii Kufi1

Tot mai mult amintirile se aseamănă cu toamna
În noaptea înfăşurată în astrahan
Dar cu stele de lapte

Memoria paharului păstrează aproape totul
Iar tufele acoperă piatră cu piatră
În timp ce iedera se înlănţuie tot mai strâns

Chiar acum viaţa îţi joacă o mie de feste –
De ani de zile iernile sunt
Cele care judecă tot mai aspru

Este inutil orice aş face în privinţa viitorului
Odată intrat pe străzile
Cu uşi nedeschise

Au rămas doar cele două origini ale tristeţii tale:
Adevărata iubire pentru flori
Şi aranjamentele politicoase

————
1 Poetul se referă la scrierea kufi utilizată în caligrafia arabă.

Iniţiere

Mai întâi, între mine şi singurătate au fost
Mâinile tale
Apoi toate porţile s-au deschis larg
Uşor, uşor ţi-ai apropiat faţa şi buzele
Apoi totul a venit de la sine

O lipsă de teamă ne-a înconjurat
Ţi-ai atârnat ruşinea în cuiul din perete
Iar eu am fost cel care a pus pe masă
toate regulile
Astfel totul s-a ştiut de la bun început

Patru anotimpuri

De vie aţi îngropat primăvara
Frunzişurile nu le-am mai găsit înverzite
V-au plăcut doar mirosurile frunzelor moarte
De vie aţi îngropat primăvara

De vie aţi îngropat vara
V-aţi bucurat de ea asemenea oricărui început
A fost la fel de dulce şi v-a plăcut
De vie aţi îngropat vara

Toamna aţi îngropat-o de vie
Ciorchinii aşezaţi în plame nu v-au plăcut
I-aţi călcat în picioare
Toamna aţi îngropat-o de vie

Iarna aţi îngropat-o de vie
Nu v-au plăcut străzile ei cu bazaruri
Împodobite ca nişte buchete
Iarna aţi îngropat-o de vie

Două inimi

Drumul cel mai scurt între două inimi
Este alăturarea lor din când în când
O mână întinsă este binevenită
Iar cele două braţe sunt o binecuvântare

În capul scărilor nu te mai pot găsi
Victoria trupului se înclină în faţa timpului
Mă tem că nu am ajuns prea devreme
Ca şi când la o repetiţie finală soarta
îţi trage o păcăleală

Păsările îşi vor da duhul împreună
Numai şi pentru aceasta tot te iubesc

Traversarea

Norul a fost rupt în trei
Printre cei trei nori mai mici
Sângele meu şi-a găsit locul dincolo
De furia marinarilor lui Van Gogh
În faţa unui chip de femeie, vai!

Aproape de mâinile mele se afla chipul femeii
La traversarea tavernei am văzut
Doi ochi strălucind asemenea stelelor
Pot jura, vai!

Aceasta era masa pescarului Ali
O dată ce nu mi-am agăţat copilăria
De catargele ambarcaţiunilor
Pentru cine ar fi putut fi ascunsă
Funia? Vai, vai, vai!

Dincolo de furia marinarilor lui Van Gogh
Nu am văzut chipul unei femei pusă pe fugă
Nu am ştiut nici ce este dragostea
Aşa că nu vom sta de socotit, Suheyla, vai!

Plantele nopţii

Mă tem de plantele care acoperă noaptea,
De nopţile care acoperă plantele, nicicând!
De mesagerii care îşi ascund secretele
De fiecare dată când îmi deschid telefonul

Spre calea dintre două inimi apropiate
Cale desenată din când în când
Cu vârful degetelor

Fie şi numai pentru eternitatea
din adâncul fântânii
Tot îţi spun că te iubesc.

Trandafirul

Atâta vreme cât mergem prin întuneric
Ochii tăi sunt cei care mă ţin pe loc
Mă aflu ascuns în corola unui trandafir
Ca şi cum aş muri în fiecare noapte
Dincolo şi dincoace totul este de neînţeles

Îţi prind mâinile în mâinile mele
Îmi plac la fel de mult precum primăvara
Mâinile tale albe, imaculat de albe
Salută un tren care staţionează foarte puţin
Numai că eu sunt un bărbat care
Niciodată nu ajunge la timp în această staţie

Am luat trandafirul, între petalele lui
Mi-am ascuns faţa
Braţele mi-au fost rupte de loviturile altora
Fiecare loc devine un haos însângerat în care
O ţigancă dansează până la epuizare

Prezentare şi traducere din limba turcă de Niculina Oprea