mâna trecerii

teama de negru de moarte
mă trezeşte
cu noaptea în părul care m-a părăsit
pun ceainicul la fiert ibricul
îl pun ceva mai târziu
pentru ştirile de la ora şapte
începe o zi monotonă
insipidă precum
ceaiul fără zahăr
mă furişez în casa Karamazovilor
unde e mereu mare agitaţie
îmi trag peste
cap succesiv pielea celor trei fraţi
şi a tatălui lor
karma se odihneşte în şezlongul
de pe balcon descifrând harta
cerului
dependenţa de cărţi îmi ţine mintea acasă
nu ştiu cum se descurcă feeling-ul
necititorilor
mâna trecerii îmi leagănă şezlongul


în casa de pe deal a cerului

pun între mine şi lume distanţa zero
îmi privesc ochii proiectaţi pe fruntea muntelui
cu figură de om
trece un bătrân cu o vecie de ani pe umăr
îmi scrie numele în pulberea unei frunze
foşnetul vieţii se aude surd
între miezul zilei fade şi al nopţii fără somn
iau asupră-mi răbojul întâmplărilor
acestor timpuri de rătăciri ale minţii
bătrânul se dezbracă de vreme şi îmi spune că
eu sunt îndreptăţit s-o port
lumea e în mine eu sunt în lume
precum pruncul în uterul matern
mama a născut odată cu mine omenirea de pe pământ
am încercat să refuz ieşirea în vâltoare m-au
ţintuit de picioare cu capul în jos
limpezindu-mi ţipătul în apa
botezului
s-a deschis o uşă în casa de pe deal a cerului
bătrânul înger îmi face cu mâna


unicul semn

copilăria se întoarce tiptil intră pe
uşa din dos pe
fereastra oblonită a vârstei unde
ai hoinărit copilărie atâta amar de veac m-ai
lăsat singur pradă ridurilor de pe scoarţa
arborelui genealogic ai
venit totuşi e semn de refacere a ciclului de
închidere a cercului te insinuezi în amintire mai
vie decât în realitatea dintâi îmi redai
zâmbetul rătăcit pe coclauri de timp îmi
mângâi sufletul cu palmele moi
catifelate nu te mai las să pleci
copilărie
rămâi câinele meu credincios priponit de
cruce unicul semn concret pe
lutul placentar