ADENDA LA POEMUL LUI RA

1.
Zeul ra devenea în chiar pielea mâinilor
noastre
pe care ni le-am atins fără a clipi
odată cu după-amiaza ce scânteia. O piele
lucioasă
și cu ochi de alt timp ca semn de bun venit
timp insomniac
insomnia era a noastră însă. Ne cuprindea
dintr-odată
zarea și tălpile. Nopțile albe însemnau
de atunci
pământ nou unde să trecem ape
scufundându-ne și trupurile
și dorințele. Cale apoi întinsă cu corpurile
noastre
lipindu-se strâns și unde timpul mic să
poată înghiți
timpul mare
ra săruta apoi îndelung și adânc
insomnia a noastră
cu tot cu ziduri – mortarul lor alb
și corpurile noastre făcute mici
cât să treacă prin ziduri ivite în toate clipele
și se aduna nisip alb sub tălpi. Pe care apoi
palmele l-au
mângâiat în spatele zilei pornind. Rami rami
se auzea!
și nu ne-am oprit

2.
Tristețea trupului de a nu se culca
în el însuși de a nu-și visa
doar forma proprie ca pe unică formă.
Un vis cu încăperi
umblătoare de alfabete uitate și unde
literele sunt mereu
altele. Pleci din ele și apoi întorcându-te
le tot
cauți și le tot pierzi o altă încăpere
necunoscută luându-le locul. Un vis cu
tine întristându-te. Poți scânteia? Într-un
timp alb stors în
miezuri de nopți albe doar pielea ta
neîncăpătoare te adie.
Doar ea te visează. Insomniac ra va aștepta
în fața zilei un
timp pus în drum fără margini. Și fără corp.
Iată-l!

3.
Rami rami în áripi cu timpul abia început
într-o încăpere zveltă întoarsă în corpuri
ale noastre și neuclidiene spuneam.
Akadémii
în era noastră unde să înveți subteranele
deschise
ale trupului și ale sufletului și ale nopții
și ale drumului – altul
cu nori suri în creștet. Cu veacul
îmbătrânindu-ne
în vreme ce nimeni nu mai stă în el însuși.
Ascultă!
timpul mare e mestecat de timpul nostru cel mic
rămas pe loc
chipul poate fi mângâiat în chiar acest
timp. Iar verbele
pot tăcea. Și noi ne iubim ascultând
subteranele
trupului și ale sufletului și ale nopții
devale stă drumul. Și ra îl cutreieră

4.
Să scrii drumul meu în mine albind nopțile.
Apoi
cum ne dor diminețile singure. Cerul stă
mic și oblic
departe. Zeul tău îi roade ploaia
și clipele
vreau să intri în mine! cu nopțile lumii tăiate
în vara
cu dragoste. Vreau să intri în mine! cu tot
cu ploaia ta
întinsă de-afară
corabia mea beată și carnea ta arsă
scrie-le! Apele în noapte-necându-ne
scrie-le!

5.
Cum într-o limbă uitată iubito astfel te așezi
într-un pliu
de zi-noapte. Un fel de amurg doar al tău
rămas în margini
într-un timp ce tot cade în el însuși. Apoi
cuvintele devin.
Se îmbracă în tine rând pe rând cu pielea
ta întinsă și
umedă. Deschizi astfel ai zice o altă zi în
care să poți sta.
Viața trăită ca o recunoaștere a ceea ce
chiar corpul tău
întrebându-te iarăși și iarăși îți arată. Poți
visa poți învălui
drumul. Literele moi îți taie iarbă măruntă-n
picioare – gura
lor te unduie trupul tău te unduie pe tine
e mine

6.
Poate pleca acum soarele. În noapte ne-am
trezi
iarăși goi și insomniaci privindu-ne atenți
trupurile
și semnele crescute în piele. Afară tremură
steaua
ra roade în ea și-o tresaltă
să nu te alungi să nu dai clipele. Aici stăm
cel mai bine spui
și îmi săruți partea mea de noapte și umerii.
Și aerul tremură
-n corpuri L. P. își trece prin noi tokyo
sunrise ritmând un alt
timp cum ar apărea dintr-odată o altă lume
și nu
cea știută. Cum ne-am întoarce în alt tărâm
guri de timp deschise ivindu-se. Și noi
iubindu-ne
în chiar aceste guri