Poem de dragoste

M-am urcat pe gardul tău cu frunze de cicoare
de când sosit-am de pe un țărm
cu pescăruși zurlii,
și am cântat cum am făcut o viață-ntreagă
prin lanul de foioase cu zbor de libelule
călătoare
și mă uitam spre dumerirea mea cum
urcă luna
peste cărări cu șoareci, în dârdâiala lor plângând
la umbra ploii în ceara-nalbei, țățoasă
în poiană,
și călăreți de vânt suflând la drâmbă între
dealuri –
m-am uitat cu ochi de miere fumurie,
prin pietrele de rouă,
să aflu adevărul pur, de zâmbetul ți-i clar,
sau vreo scorneală,
să mă conving de ești și n-am vreo bănuială
femeie cu neg pe sân și vocea de codru-n
înverzire
și te-am visat avan, nu am habar de-mi ești
iubită
sau am vedenii oare? Nu mă-nșel, erai tu, cu
dumneata,
la clasa întâi cu trenul dus în lumi de-amoruri,
iar eu te așteptam să vii la mine, pe peronul
nopților târzii,
dar gara n-a ținut cu mine, și nici signalul
șefului de tren,
te-ai pierdut în codrii atâtor brațe de iubiri
astrale
că am uitat de când te-aștept, și au trecut destule
secole de iarbă,
de nu mai știu de ești femeie sau vreun
sărut banal!...


Eu sunt ce sunt

Eu sunt ce sunt și cred că nu am fost vreodată
pe lumea asta cum și-a închipuit mama că sunt
copilul ei
că vin din antimaterie – materie
de făcut statui
în universu-acesta cu echinocțiul primăverii
și verii la care n-am
râvnit vreodată pentru că ceasul ochiului
de vânt
mi-a fost de-ajuns să-mi număr anii
de lumină care au trecut
de când am coborât pe-această brazdă
de pământ c-o navă
spațială într-o zi curbată de trupul meu
din cremene și zgură
și nici n-am plâns și nici n-am șovăit
de vremea mea de câine
s-o fac pe mama să sufere și să o aud
că plânge că eu
nu sunt fiul ei – ci aburul crescut din brazda
de țărână din care
s-au metamorfozat și păsări, pomi de-a
valma, și-au renăscut ursite
de-aiurea, în toată zarea de tunete
și fulgere, și am îmbătrânit
prin muguri cu clești de foc pe cap
și murmure castrate
de arșițe păgâne – și mama habar
n-avea ce poartă-n pântece,
ce duce-n brațe și ce alăptează că nu aveam
nici nume
nici chip din sperma spermei care m-a produs,
pentru că nimănui
nu i-a zis de locul unde placenta s-o arunce
și-am devenit nu știu
anume ce în lumea asta plină de submarine și
biblice-acolade
cu superstiții între crini și zeități de mii
de ani lumină
să mă cunosc și să-mi descopăr singur codul pin
ca trecător
prin buncăre de nori, cu osiile unse de seu
de cetină de brad
și m-am visat că sunt copacul plin de coji
de lună nouă
și sâmburi de cactuși prin zodii fermecate
de viespi plictisitoare că mă deșiram cu
fiecare celulă hepatică
din larguri verticale, spre groapa mea
comună, cu melci
și câini deșurubați de păsări ce țipă prin
picioare
că n-am nici titluri și nici nu-s cetățean
de lume bună
întreaga mea făptură e-o pânză de
umbre-nmănușate
spre anotimpuri cu vămile descrise-n
rogvaive cranii de hibrizi
spre noi planete depărtate de secolul
acesta cu măduva
prea roasă de cancer și bube necunoscute încă
de sărmani
și curge chimia mea din nimbul eului meu
escentric
spre-a trece iute pe situri noi de subterane
nopți
drept combatantul mașinii timpului cu care
să mă întorc la antipozi
că nu am fost vreodată pe-acest pământ, ar
m-am mințit că sunt
o margine de cer ce-n largul lui de
stele-aleargă
spre-ntâmpinarea noilor veniți extratereștri:
părinți și frați,
și umblu-așa descărnat de carnea de sub
haine
în zarea femeilor nedefinite de vreo
zeiță-mamă
și au trecut pe aici cohorte lungi de ani
lumină, și, încă, Doamne,
vor trece în lestul haosului din care m-am
născut.
Eu sunt ce sunt, dar nu am aflat ce sunt
că ape aprige,
destule sunt pe boltă, la care lumină să cer
pe îndelete
că n-am lopată, nici lemne pentru foc
să mă trec prin purgatoriu
nici loc de îngropat, sunt doar un duh
bolnav de-alcooluri hibernale
și umblu re-ncarnat din carnea unei toamne
desfrânate
pe dealuri cu dangăte de urlete din viața
lumii celor de apoi
chiar de departe aud povești cu oameni
scoși din eprubetă
nu m-am lăsat convins că n-aparțin cheiței
de la ceas.