Neliniştit de gândul
iminentei plecări în
oraşul lagunelor (am
primit din partea lui
Andrei şi a Larissei drept
cadou pentru nunta
noastră de argint un
sejur de cinci zile la Veneţia),
i-am făcut o vizită de „curtoazie”
lui Bogdan Bârleanu.
Cunoşteam Veneţia din filme, din
reportaje, din ilustraţii, şi, bineînţeles,
din cărţi. Recitisem de curând Moartea
la Veneţia a lui Thomas Mann şi eram
nerăbdător să percep cu propriile
mele simţuri „misterul morbid” al
„celui mai neverosimil oraş din lume”,
să pipăi cu privirea zidurile sale
mucegăite, languroase, să contemplu
micile grădini suspendate, canalele
încărcate de miasme grele, să simt,
carnavalul, desfrâul general, ce
stimulează instinctele şi viziunile
subterane. O discuţie cu un artist
care a ajuns să perceapă Veneţia prin
prisma propriei sale viziuni mi se
părea edificatoare
În timp ce urcam dealul Copoului,
în mintea mea se amestecau versurile
sonetului eminescian cu anumite
pasaje din Thomas Mann şi cu secvenţe
din filmul Anonimul veneţian,
film pe care-l văzusem în anii
adolescenţei mele. Privind grilajul
parcului năpădit de broboane mari
de ploaie, mă lăsam din ce în ce mai
pătruns de vraja cuvintelor lui Eminescu:
„N-auzi cântări, nu vezi lumini de
baluri/ Pe scări de marmură, prin
vechi portaluri. / Pătrunde luna
îngălbenind păreţii (…)// Preot rămas
din a vechimii zile/ San-Marc sinistru
miezul nopţii bate...”. Ce ton, ce
atmosferă, şi ce final! Oare, m-am
întrebat, voi regăsi această atmosferă
şi în realitate, navigând pe străzile
fluide ale Veneţiei pe care o voi vedea
curând aievea?!
De la sonetul lui Eminescu, gândurile
mi-au alunecat spre Masca morţii
roşii. Deşi în povestirea lui Poe nu
era vorba de Veneţie, ci de un palat
princiar, unde se refugiaseră nobilii
de teama ciumei, regăseam în paginile
ei tot fastul stins al „falnicei Veneţii”.
Inclusiv ornicul funebru...
Oare ce fel de Veneţie voi descoperi
descinzând la faţa locului?!
Cu mintea răvăşită de toate aceste
imagini, m-am oprit în faţa cunoscutei
porţi şi a gardului de fier forjat ce
împrejmuia impunătoarea casă a
pictorului Bogdan Bârleanu. În timp
ce căutam soneria ca să vestesc sosirea
mea, poarta se întredeschise parcă de
la sine, şi un glas sacadat, cristalin,
venit de undeva de sus, m-a poftit să
las deoparte orice îngrijorare şi să intru.
De când nu mai călcasem pe acolo,
pinii din spatele gardului crescuseră,
culoarea lor se întunecase parcă.
Privind coloanele cerdacului, în gând
mi-au revenit din nou povestirile
lui Poe. Imediat însă glasul sonor al
pictorului mă trezi din reverie. Am
ridicat privirea şi l-am văzut stând
impunător în cadrul uşii pe stăpânul
casei, pe care l-am asemuit cu personajul
din parabola lui Poe. Desigur că
imaginea mea din gând nu se suprapune
întrutotul cu cea din realitate, dar,
pe undeva, ele se asemănau. Chiar
dacă pictorul era îmbrăcat în haine
de casă, un trening gri, părea să poarte
toate însemnele puterii, fiind urmat
de câinele său de rasă, un şoricar
bătrân. M-a întâmpinat ca de-obicei,
coborând scările, volubil, plin de vervă
şi însingurat în habitatul său.
Din una în alta, l-am informat
asupra scopului vizitei mele. Pictorul
mi-a spus că nu am nevoie de nici
un ghid şi nici un îndreptar pentru
a înţelege Veneţia la adevărata-i
dimensiune. Va trebui doar să-mi
las spiritul şi simţurile să se
delecteze-n voie. Fără prejudecăţi
şi fără oprelişti.
Fiecare îşi are, mi-a zis, o Veneţie
a sa, care i se va revela mai târziu
sau mai devreme, după ce-o va vedea,
în prealabil, şi la faţă. Impresia de
pe moment nu e-ntotdeauna foarte
agreabilă. Veneţia pe care o vezi
trebuie digerată pe-ndelete. Ea îţi
va năpădi simţurile, sedimentându-se
în straturi suprapuse în eul tău
profund. Din când în când, anumite
sonuri ale ei vor răzbi la suprafaţă,
schimbându-ţi modul de-a percepe
existenţa.
Există o Veneţie superficială, turistică,
mi-a spus pictorul. Şi există o Veneţie
profundă ce ţi se lipeşte de suflet.
Veneţia turistică te acaparează ca o
caracatiţă şi te devoră. Mulţimea de
turişti, înarmată cu aparate foto şi
camere de filmat mişună peste tot
locul. Vezi chipuri alungite, brăzdate-n
lung şi-n lat de zâmbete fugare.
Sunt europenii nordici, care vin aici
atraşi de mirajul sudului. Şi vezi chipuri
cu pomeţi proeminenţi şi oblici înaintând
în şiruri ordonate precum termitele
spre piaţa oraşului, dar şi spre alte
locaţii. Sunt japonezii şi chinezii, asiaticii
ce explorează fiecare centimetru de
lagună. Privindu-i, ai impresia că în
curând oraşul va fi tranşat, desfoliat
în imagini şi expediat pe net bucăţică
cu bucăţică în celălalt capăt al lumii,
pentru a fi reconstruit pe calea virtuală.
Veneţia turistică te atrage în magma
ei. Alcătuită din clişee, ea are tendinţa
de-a te transforma într-un clişeu. Rămâi
cu câteva cadre: Piaţa San Marco,
Palatul Dogilor, seminţele pe care
turiştii le aruncă porumbilor pentru a
posta pe net fotografii cât mai spectaculoase.
Gondolele, măştile veneţiene ce atârna
la tot pasul, umbrele, cizmele de cauciuc
ce te feresc de umezeală şi alte abţibilduri
sau ustensile necesare unui demers
comod.
Veneţia profundă te acaparează
încetul cu încetul, atrăgându-te tot
mai adânc în mrejele sale. E o Veneţie
a amintirii. O Veneţie plină de
luciri întunecate, de flori de mucigai
şi de miresme grele. O Veneţie scăldată
de amurguri suprapuse. Un oraş ce
seamănă, cum spune Bogdan Bârleanu,
cu o bătrână curtezană, cu faţa
sulemenită, ascunsă după un labirint
de măşti şi evantaie.
În timp ce discutam, coborâsem în
vastul atelier al pictorului, pe care l-am
asemuit cu laboratorul alchimic al Jose
Arcadio Buendia din Veacul de singurătate
al lui Marquez. Pictorul lucra concomitent
la amenajarea a două expoziţii, una
de flori fantasmagorice şi alta, de mici
bijuterii cromatice, intitulată „Timbre
de călătorie”, cuprinzând imagini dintrun
itinerariu intim, sedimentat în
memoria sa afectivă: Veneţia, Grecia
şi Ţicăul „iernilor şi verilor toride” ale
copilăriei sale.
M-am mirat de o asemenea
habotnicie, din partea unui om ce se
declară a fi un bântuit de „monumentala
lene” oblomoviană.
Am privit cu atenţie timbrele de
călătorie şi partiturile florale ale lui
Bârleanu, înşirate de-a lungul atelierului.
În fiecare din ele am găsit câte
ceva din Veneţia sa interioară. O
Veneţie cromatico-muzicală, plină
de meandre, de premoniţii, dar şi de
bucuria de-a trăi. Privindu-i încă
odată, înainte de plecare, „partiturile”
încadrate în rame, nu ştiu de ce, mi-a
răsunat în minte un scurt poem al
Martei Petreu: „Cu o floare dacă
m-atingi, mă umplu de clopote”. „Iată
ce însemnă să pictezi inefabilul”,
mi-am spus în timp ce cu inima strânsă
la gândul apropiatei mele călătorii
părăseam atelierul.