Neliniştit de gândul iminentei plecări în oraşul lagunelor (am primit din partea lui Andrei şi a Larissei drept cadou pentru nunta noastră de argint un sejur de cinci zile la Veneţia), i-am făcut o vizită de „curtoazie” lui Bogdan Bârleanu.
Cunoşteam Veneţia din filme, din reportaje, din ilustraţii, şi, bineînţeles, din cărţi. Recitisem de curând Moartea la Veneţia a lui Thomas Mann şi eram nerăbdător să percep cu propriile mele simţuri „misterul morbid” al „celui mai neverosimil oraş din lume”, să pipăi cu privirea zidurile sale mucegăite, languroase, să contemplu micile grădini suspendate, canalele încărcate de miasme grele, să simt, carnavalul, desfrâul general, ce stimulează instinctele şi viziunile subterane. O discuţie cu un artist care a ajuns să perceapă Veneţia prin prisma propriei sale viziuni mi se părea edificatoare
În timp ce urcam dealul Copoului, în mintea mea se amestecau versurile sonetului eminescian cu anumite pasaje din Thomas Mann şi cu secvenţe din filmul Anonimul veneţian, film pe care-l văzusem în anii adolescenţei mele. Privind grilajul parcului năpădit de broboane mari de ploaie, mă lăsam din ce în ce mai pătruns de vraja cuvintelor lui Eminescu: „N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri/ Pe scări de marmură, prin vechi portaluri. / Pătrunde luna îngălbenind păreţii (…)// Preot rămas din a vechimii zile/ San-Marc sinistru miezul nopţii bate...”. Ce ton, ce atmosferă, şi ce final! Oare, m-am întrebat, voi regăsi această atmosferă şi în realitate, navigând pe străzile fluide ale Veneţiei pe care o voi vedea curând aievea?!
De la sonetul lui Eminescu, gândurile mi-au alunecat spre Masca morţii roşii. Deşi în povestirea lui Poe nu era vorba de Veneţie, ci de un palat princiar, unde se refugiaseră nobilii de teama ciumei, regăseam în paginile ei tot fastul stins al „falnicei Veneţii”. Inclusiv ornicul funebru...
Oare ce fel de Veneţie voi descoperi descinzând la faţa locului?!
Cu mintea răvăşită de toate aceste imagini, m-am oprit în faţa cunoscutei porţi şi a gardului de fier forjat ce împrejmuia impunătoarea casă a pictorului Bogdan Bârleanu. În timp ce căutam soneria ca să vestesc sosirea mea, poarta se întredeschise parcă de la sine, şi un glas sacadat, cristalin, venit de undeva de sus, m-a poftit să las deoparte orice îngrijorare şi să intru.
De când nu mai călcasem pe acolo, pinii din spatele gardului crescuseră, culoarea lor se întunecase parcă. Privind coloanele cerdacului, în gând mi-au revenit din nou povestirile lui Poe. Imediat însă glasul sonor al pictorului mă trezi din reverie. Am ridicat privirea şi l-am văzut stând impunător în cadrul uşii pe stăpânul casei, pe care l-am asemuit cu personajul din parabola lui Poe. Desigur că imaginea mea din gând nu se suprapune întrutotul cu cea din realitate, dar, pe undeva, ele se asemănau. Chiar dacă pictorul era îmbrăcat în haine de casă, un trening gri, părea să poarte toate însemnele puterii, fiind urmat de câinele său de rasă, un şoricar bătrân. M-a întâmpinat ca de-obicei, coborând scările, volubil, plin de vervă şi însingurat în habitatul său.
Din una în alta, l-am informat asupra scopului vizitei mele. Pictorul mi-a spus că nu am nevoie de nici un ghid şi nici un îndreptar pentru a înţelege Veneţia la adevărata-i dimensiune. Va trebui doar să-mi las spiritul şi simţurile să se delecteze-n voie. Fără prejudecăţi şi fără oprelişti.
Fiecare îşi are, mi-a zis, o Veneţie a sa, care i se va revela mai târziu sau mai devreme, după ce-o va vedea, în prealabil, şi la faţă. Impresia de pe moment nu e-ntotdeauna foarte agreabilă. Veneţia pe care o vezi trebuie digerată pe-ndelete. Ea îţi va năpădi simţurile, sedimentându-se în straturi suprapuse în eul tău profund. Din când în când, anumite sonuri ale ei vor răzbi la suprafaţă, schimbându-ţi modul de-a percepe existenţa.
Există o Veneţie superficială, turistică, mi-a spus pictorul. Şi există o Veneţie profundă ce ţi se lipeşte de suflet. Veneţia turistică te acaparează ca o caracatiţă şi te devoră. Mulţimea de turişti, înarmată cu aparate foto şi camere de filmat mişună peste tot locul. Vezi chipuri alungite, brăzdate-n lung şi-n lat de zâmbete fugare. Sunt europenii nordici, care vin aici atraşi de mirajul sudului. Şi vezi chipuri cu pomeţi proeminenţi şi oblici înaintând în şiruri ordonate precum termitele spre piaţa oraşului, dar şi spre alte locaţii. Sunt japonezii şi chinezii, asiaticii ce explorează fiecare centimetru de lagună. Privindu-i, ai impresia că în curând oraşul va fi tranşat, desfoliat în imagini şi expediat pe net bucăţică cu bucăţică în celălalt capăt al lumii, pentru a fi reconstruit pe calea virtuală. Veneţia turistică te atrage în magma ei. Alcătuită din clişee, ea are tendinţa de-a te transforma într-un clişeu. Rămâi cu câteva cadre: Piaţa San Marco, Palatul Dogilor, seminţele pe care turiştii le aruncă porumbilor pentru a posta pe net fotografii cât mai spectaculoase. Gondolele, măştile veneţiene ce atârna la tot pasul, umbrele, cizmele de cauciuc ce te feresc de umezeală şi alte abţibilduri sau ustensile necesare unui demers comod.
Veneţia profundă te acaparează încetul cu încetul, atrăgându-te tot mai adânc în mrejele sale. E o Veneţie a amintirii. O Veneţie plină de luciri întunecate, de flori de mucigai şi de miresme grele. O Veneţie scăldată de amurguri suprapuse. Un oraş ce seamănă, cum spune Bogdan Bârleanu, cu o bătrână curtezană, cu faţa sulemenită, ascunsă după un labirint de măşti şi evantaie.
În timp ce discutam, coborâsem în vastul atelier al pictorului, pe care l-am asemuit cu laboratorul alchimic al Jose Arcadio Buendia din Veacul de singurătate al lui Marquez. Pictorul lucra concomitent la amenajarea a două expoziţii, una de flori fantasmagorice şi alta, de mici bijuterii cromatice, intitulată „Timbre de călătorie”, cuprinzând imagini dintrun itinerariu intim, sedimentat în memoria sa afectivă: Veneţia, Grecia şi Ţicăul „iernilor şi verilor toride” ale copilăriei sale.
M-am mirat de o asemenea habotnicie, din partea unui om ce se declară a fi un bântuit de „monumentala lene” oblomoviană.
Am privit cu atenţie timbrele de călătorie şi partiturile florale ale lui Bârleanu, înşirate de-a lungul atelierului. În fiecare din ele am găsit câte ceva din Veneţia sa interioară. O Veneţie cromatico-muzicală, plină de meandre, de premoniţii, dar şi de bucuria de-a trăi. Privindu-i încă odată, înainte de plecare, „partiturile” încadrate în rame, nu ştiu de ce, mi-a răsunat în minte un scurt poem al Martei Petreu: „Cu o floare dacă m-atingi, mă umplu de clopote”. „Iată ce însemnă să pictezi inefabilul”, mi-am spus în timp ce cu inima strânsă la gândul apropiatei mele călătorii părăseam atelierul.