Potrivit dicţionarului, veleitarul este
o persoană care manifestă, exprimă
sau trădează o anumită veleitate,
care are anumite dorinţe, pretenţii
sau ambiţii în general nejustificate.
O asemenea persoană are o voinţă slabă
angajată într-o dorinţă trecătoare. În
majoritatea domeniilor de activitate,
veleitarismul, prin comportamentul
veleitar, este prezent şi acceptat
tacit. Acesta colorează viaţa (socială) şi
inspiră generos umorul şi sarcasmul.
În literatură însă, veleitarul – veleitarul
de profesie era să zicem – e o prezenţă
care aşteaptă să fie luată mereu în
seamă. Iese oarecum din tipar printro
voinţă care nu mai este slabă, ci
puternică, iar dorinţa de afirmare
este insistentă şi deloc trecătoare. Asociat
cu mediocritatea, nu se mulţumeşte cu
„averea lui mică”, poate o brumă de
talent literar, ci bate mereu la porţile
literaturii, fără să accepte că puterile
îi sînt insuficiente pentru a deschide
aceste porţi. Mai mult, iniţiază tot felul
de strategii menite să-l facă prezent în
cîmpul literar. În principiu, veleitarii au
condiţia şi rostul lor la un anumit nivel
al vieţii culturale. Pot induce anumite
aşteptări şi exerciţii culturale. Lucrurile
devin mai puţin agreabile în momentul
cînd se lansează în demersuri îndîrjite
şi neostenite.
Caracterul veleitar poate fi revelat
prin punerea în relaţie cu cultura, în
două ipostaze. Veleitarul se mişcă întro
anumită cultură şi, în acelaşi timp,
produce un anumit tip de cultură, de
fapt o subcultură, o falsă cultură.
Comportamentul lui e influenţat de
cultura în care se mişcă. Alegem acest
verb în loc de „a evolua” sau „a se
integra”... Cultura aceasta, în sens larg,
poate fi cuprinzătoare sau chiar înaltă.
De multe ori îl copleşeşte. E însă un
produs de care veleitarul se foloseşte
eronat. În loc să fie un „consumator”
onest – chiar special, cu adînciri de
semnificaţii – înţelege să identifice
privilegii ce nu consonează cu natura
sa şi încearcă să beneficieze de asemenea
privilegii, cum ar fi calitatea de „creator”
de cultură. Cultura produsă de veleitari
nu poate fi pusă în cîntar cu cultura
de referinţă. Cultura veleitarilor e aproape
mereu una de imitaţie, dar o imitaţie
mereu defazată, aflată în afara timpului
cultural real. Această alunecare în
derizoriu este accentuată prin „cultul”
întreţinerii propriilor făcături, care riscă
să inspire alte şi alte experienţe de acest
fel. Asemenea experienţe pot deveni
nocive la un moment dat.
Exerciţiul veleitarului este unul
conjunctural, dar nu un conjuctural
generat de evoluţiile unor relaţii de
bază, temeinice. Veleitarul se foloseşte
de anumite conjuncturi, care ţin de
relaxarea unor tendinţe sau de priorităţile
facile ale vieţii culturale. Printre acestea
se pot afla, azi, confuzia de valori (pe
care o proliferează prin chiar actul său),
accesibilitatea editorială, obosirea
apetitului de lectură (care slăbeşte în
mentalul colectiv criteriul valoric),
atenuarea spiritului critic de receptare,
exacerbarea individualismului gregar
şi multe altele. Instalaţi în conjunctural,
falsifică natura firească a acestuia. Dacă
Eminescu a debutat literar oarecum
„conjunctural”, cu poezia La moartea
lui Aron Pumnul, acest fapt îi poate
ajuta pe veleitari să facă din conjunctură
o lege. Ei scriu sub inspiraţia unui imediat
epidermic, se folosesc de cele mai „slabe”
conjuncturi ca să publice şi să se afirme.
Parazitează activităţi, care, altfel, ar
putea sluji literatura în sine. Dacă
Eminescu a fost criticat de cineva la un
moment dat, în privinţa biografiei
sau a operei, fac din această critică o
pavăză, care să-i apere în faţa criticilor
ce li se aduc. Îl iau pe Eminescu de
partea mediocrităţii lor şi fac din atitudinea
lor un cult. Detaşîndu-se declarat de
literatura de elită şi de „elitişti”, îşi
afirmă totuşi interesul pentru literatură,
pe care o valorifică „selectiv”, în măsura
în care le serveşte aşteptările, cum ar
fi achiziţionarea unui scut de atac falsificat,
folosirea unor căi de distribuţie consacrate,
pe care desigur că le obosesc, exploatarea
facilă a aşteptărilor iubitorilor de literatură,
aşteptări întreţinute de demersul venit
dinspre literatura... adevărată... Întreţin
într-un fel interesul faţă de literatură,
dar „osifică” valori clasice ca pe nişte
stîlpi pe care se caţără. Elogiul adus de
un veleitar lui Eminescu nu înalţă
receptarea poetului, ci mai mult o
agresează şi o deteriorează.
În perioada comunistă, veleitarii
erau absorbiţi, în cea mai mare parte,
în masa scriitorilor care scriau sub
influenţa directă a ideologiei. Contribuiau
la sporirea masei critice care compromitea
literatura momentului. Într-un fel însă
s-au delimitat într-o masă din ce în
ce mai bine definită, de creatori care
putea fi uşor recunoscuţi şi evitaţi.
Serveau regimul, cu minimă influenţă
asupra iubitorilor de literatură (scriitori
şi cititori), dar ocupau o parte însemnată
din spaţiul tipografic. În perioada
postdecembristă, au plutit o vreme întro
masă incertă de condeieri, unii dintre
ei afirmîndu-se cu timpul într-o oarecare
măsură, alţii rămînînd într-un anonimat
benefic spaţiului de receptare. Dar, de
la o vreme, par să fie o prezenţă din
ce în ce mai activă şi desigur mai agresivă.
În această perioadă, probabil că
iluzia afirmării personale, generată
de filosofia descătuşării interioare, a
distrugerii oricăror bariere şi limite, a
găsit în veleitarul literar un actor disponibil.
Însetat de afirmare cu orice preţ şi fără
nici o reticenţă, veleitarul literar a devenit
agresiv. Îşi afirmă „personalitatea”
pe orice cale. Prezenţa lui e un fenomen
generat de libertatea de expresie (de
orice natură), care devine îngrijorător.
O asemenea prezenţă are desigur dreptul
la toate formele de manifestare. Această
prezenţă nu poate fi şi nu trebuie
cenzurată strict. Este foarte greu să
lupţi cu voinţa odihnită a veleitarului.
Dar trebuie conştientizat faptul că
veleitarul ocupă o mare parte din spaţiul
editorial (prin cărţi anoste, reviste
periferice) şi din resursele financiare
virtual disponibile pentru literatură.
Veleitarul oboseşte interesul pentru
lectură, hrăneşte confuzia valorilor,
colmatează cu producţiile sale căile de
difuzare a literaturii (librărie, bibliotecă,
şcoală, spaţiul virtual...), direcţie în care
este, de asemenea, inventiv şi neobosit,
copleşeşte cu insistenţele lui instituţiile
statului, care adesea îl susţin din diferite
motive (nemşuguri şi amiciţii, motive
electorale, evitarea unor proteste ale
mediocrilor...), afectează spiritul
critic în diverse moduri, se lasă folosit
în lupta derizorie îndreptată contra unei
„ordini literare” serioase...
Împotriva veleitarilor nu prea ai
mijloace de protecţie, mai ales dacă eşti
un simplu cititor pe care manifestările
literare de proximitate îl pot interesa
(şi deci afecta) mai mult decît manifestările
literare de anvergură. Veleitarul îşi
exacerbează încrederea în propriile
forţe, printr-un mecanism psihologic
greu de definit, şi manifestă o atitudine
autistă faţă de opiniile care i-ar putea
controla şi ameliora evoluţia. În romanul
Femei, Bukowski îi caracterizează succint
şi precis pe veleitari, chiar dacă opiniile
naratorului merg spre un spaţiu literar
general: „E o problemă cu scriitorii ăştia.
Dacă ceea ce scriu ei e publicat şi vîndut
în multe-multe exemplare, se cred mari.
Dacă ceea ce scriu e publicat şi vîndut
în număr mediu de exemplare, se cred
mari. Dacă ceea ce scriu e publicat şi
vîndut în doar cîteva exemplare, tot
mari se cred. Iar dacă ceea ce scriu
nu e niciodată publicat şi n-au nici bani
să se publice singuri, atunci cred că sînt
mari. Adevărul e că există, de fapt,
foarte puţină măreţie. E aproape inexistentă.
Dar poţi fi sigur că cei mai proşti scriitori
au cea mai mare încredere şi cele
mai puţine dubii cu privire la ei înşişi.¨
(s. n.)
E important că România literară,
ca şi alte cîteva reviste literare, pledează
mai clar pentru folosirea sitei critice,
încercînd să dezarmeze veleitarismul.
Chiar dacă este foarte greu să stabileşti
o graniţă clară între veleitarism şi
profesionalism (înţeles ca autenticitate
scriitoricească) şi chiar dacă practica
veleitară nu poate fi învinsă (fiind
regăsibilă de cînd e... literatura),
veleitarismul nu trebuie încurajat să
prolifereze şi să se manifeste fără nici
o reticenţă.
