Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Văduva putea fi mai veselă de Elena Zottoviceanu


La întrebarea pe care şi-au pus-o mulţi, de ce Văduva veselă pe scena Operei, când ea aparţine unui alt tip de repertoriu ( parcă pentru a-şi demonstra dreptul de proprietate, la nici o săptămână de la premieră, Teatrul de Operetă şi-a lansat şi el versiunea proprie, cum a mai făcut şi în cazul Liliacului de Strauss, de parcă cele două scene s-ar afla într-o cursă), răspunsul este la îndemână: s-a mai montat şi pe alte scene mari (la Staatsoper din Viena, la Opera Bastille la Paris) şi ţine de politica tuturor teatrelor mari de a atrage şi alte categorii de spectatori decât cele tradiţionale; în plus, de ce să ne agăţăm de prejudecăţi? muzica este inspirată, bine scrisă, spectacolul se pretează la montări luxoase. Este miza pe care a mers, în principal, şi versiunea de la Operă. Scenografia somptuoasă semnată de Viorica Petrovici transmite vizual atmosfera textului; reuşite sunt îndeosebi actul I cu delicatele tente Jugendstyl şi exuberantul act final, aplaudate la scenă deschisă. Costumele multicolore, sclipitoare, mi s-au părut mai puţin armonioase; dar este o chestiune de gust personal. Pentru cântăreţi, adaptarea la stilul operetei vieneze, atât din punct de vedere vocal cât mai ales scenic, a fost o provocare; stilul hieratic cu gesturi codificate şi limitate ale eroului de operă trebuia uitat şi înlocuit cu mobilitate, gesturi flexibile, o altă "cultură a corpului" şi mai ales (în cazul de faţă) cu o ţinută elegantă. în teatru se vorbeşte despre actori "de frac", adică cei care ştiu "să poarte"o haină. Aş spune că singurul care a dat personajului său alura relaxat-elegantă (repet cuvântul) a simpaticului dandy petrecăreţ, a fost Florin Diaconescu, întotdeauna excelent interpret, în sensul complet al cuvântului. De fapt, lucrul cu soliştii, integrarea lor în "pielea" eroilor este treaba regizorului, or regia lui Mircea Cornişteanu nu a pus o amprentă deosebită asupra spectacolului. Distribuţia tânără, maleabilă, ne-fixată încă în deprinderi cimentate, putea deschide un câmp larg de acţiune regiei pentru materializarea unor idei, dar soluţiile de ansamblu au fost destul de simpliste şi s-au rezumat la cântatul cu faţa la dirijor, .actorii lăsati cam în voia lor, fiecare, de fapt, jucându-se pe sine. Acest lucru a fost vizibil chiar şi în cazul Roxanei Briban în rolul principal - o splendidă performanţă vocală, rafinată, sensibilă ,o frazare impecabilă, bun gust - Hanna este o statuie frumoasă dar puţin cam imobilă. Iar acolo unde s-au dorit accente comice ele au semănat prea mult cu un clipit complice către galerie (Adriana Alexandru). Iar al doilea cuplu (Valencienne şi Camille), care în momentele sale de conflict este tratat muzical "aproape wagnerian", cum spunea un comentator, este privit numai în cheie comică şi cam dezechilibrat prin excesul de gesticulaţie al Simonidei Luţescu şi inerţia tenorului Călin Brătescu. Convingător, în rolul mai mult vorbit al Ambasadorului, basul Mihnea Lamatic, cu un comic bine controlat; de altfel, această problemă a trecerii de la cânt la text vorbit constituie, deocamdată, pentru artiştii Operei o dificultate, remediabilă doar prin experienţă. Din echipa destul de omogenă a rolurilor secunde (Ion Dimieru, Gabriel Cate, Florin Simionică, Cristina Eremia, Paul Basacopol, Lucian Cioroianu şi, ca invitat, actorul Dumitru Rucăreanu ) care a făcut faţă onorabil, Horia Sandu mi s-a părut a se detaşa printr-o prezenţă mai conturată.

Una dintre caracteristicile operetei ca gen, este ritmul rapid al desfăşurării, alternanţa bine dozată între momentele lirice cu cele dinamice. Dar, din păcate, ritmul lent cu care se derulează primele două acte (poate şi unele lungimi ale textului) le-a văduvit de vitalitatea spumoasă necesară. Abia în ultimul act, odată cu izbucnirea unui frenetic french-cancan, ritmul spectacolului s-a înviorat, sala a reacţionat şi totul s-a terminat într-o explozie de veselie, dar cam târziu.

Şi pentru că am pomenit de french-cancan, trebuie menţionate excelentele prestaţii ale baletului (coregrafia lui Mihai Babuşka) şi ca întotdeauna ale corului, pregătit de maestrul Stelian Olariu. Relaţia dintre fosă şi scenă nu a mers însă tot atât de neted: decalaje, imprecizii în atac au arătat că, la pupitru, dirijorul Cornel Trăilescu nu a avut de data aceasta legendara sa precizie.

În total, o seară simpatică, bine primită de un public generos şi sensibil la farmecul melodiilor inspirate, a poantelor umoristice, la montarea bogată; totodată o experienţă pentru ansamblul Operei care trebuie, în vremurile noastre, să poată răspunde exigenţelor unei estetici teatrale tot mai complexe, tot mai apropiate de conceptul de actor total.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara