Iulian Boldea: Stimate domnule Vasile Dan, vă rog să-mi spuneți, pentru început, ce urme a lăsat în memoria dvs. poetică spațiul natal? Cum îl percepeți acum, pe ecranul imaginarului liric?
Vasile Dan: Cred că am mai spus undeva, și nu vreau deloc să mă răzgîndesc, scriitorii au tentația de a-și idiliza locul nașterii. Să-l copleșească, nu o dată, cu superlative. Ceva, ceva din el s-ar fi transferat, vezi, Doamne, și în scrisul lor. Așa că, Iulian Boldea, ei nu trebuie crezuți fără rezervă. Dimpotrivă, eu am să spun că locul nașterii mele, - Chețani, Mureș – e unul oarecare ca atîtea altele de la marginea Cîmpiei Transilvaniei, chiar la limita ei, pe Mureș. Are, dacă privesc bine, totuși un specific: e un loc de margine, dar într-un fel și de centru, la egală distanță, cam 50 de km, de trei puncte magnetice cultural, politic și național: Cluj, Alba Iulia și Tg. Mureș. Un loc mai degrabă dramatic și tensionat între atîtea tentații decît unul frumos, cu daruri la vedere naturale, excepționale, care să-ți sară imediat în ochi. Acest specific al locului și al oamenilor lui a creat psihologii la fel de particulare: oameni interiorizați – scoți vorba din ei doar cu cleștele, răspund monosilabic sau doar dînd din cap –, suspicioși. Însă de treabă, de nădejde la o adică, în sensul că „vorbă multă, sărăcia omului”. Unii zic că pe aici s-ar fi născut și celebrul discurs de răspuns dat lui Simion Bărnuțiu de Avram Iancu pe Câmpia Libertății: „No, hai!”. După cum vedeți eu nu-l percep pe acest „spațiu al meu natal” deloc liric.

Aveți amintiri „din copilărie” care v-au marcat imaginarul poetic, memoria afectivă? Le puteți dezvălui?
Am plecat de acasă copil fiind, la 14 ani neîmpliniți. Eram firav, costeliv, anxios, bîlbîit (rîdeau de mine cinic, complexîndu-mă și mai mult, toți cei din jurul meu, mici, mari). Am plecat din Chețani, și plecat am fost. Îl lăsam în urma mea fără prea mult regret, ba chiar cu o bucurie ascunsă. Sigur, îl lăsam eu, dar nu mă lăsa el pe mine... Chețani era un sat captiv geografic, aproape un căuș închis între dealuri pe trei părți, la marginea Mureșului molcom. Cînd ploua, și se întîmpla destul de des, torenții de pe dealuri se revărsau pe ulițele lui mocirloase. Copii fiind, umblam în cătăligi pe ulițele lui, la început, pînă deveneam mai siguri pe noi, ținîndu-ne de pălanturi, garduri de scîndură înnegrită, putrezită nu o dată de vreme. Singura atracție aici era Mureșul. Una dătătoare de viață, și totuși atît de perversă. Mureșul parcă dormea perfid, nu curgea. Uneori aveai impresia că, totuși, da, curge, dar în amonte. Acolo era însă cel mai adînc, cu bulboane, pe fund mocirlos în care toamna se îngropa cînepa la topit. Iarna îngheța bocnă. Treceau uneori peste el sănii cu lemne de foc tăiate din pădurea de peste apă, a Ciuciului. Primăvara trosneau asurzitor poduri de gheață între malurile lui de pămînt fărîmicios. Grădina casei noastre dădea chiar în el, în Mureș. Casa nu mai e decît în „memoria mea afectivă”, a dus-o cu el, în timpul potopului, al inundațiilor catastrofale din 1971. Vara aici era raiul irezistibil al copiilor. Pe mulți îi cerea apa. Pe mulți nu-i mai dădea înapoi. Nici eu n-am făcut excepție. Să fi avut cinci sau șase ani. M-au salvat în ultima clipă din rîu cîțiva flăcăi mai mari aflați din pură întîmplare pe mal. Las că la rîndul meu m-am revanșat: și eu am scos de la înec, cu timpul, pe alții. Așa că, dragă Iulian Boldea, prima mea „amintire din copilărie care mi-a marcat imaginarul poetic” e asta: aceea a morții prea timpurii. A morții ca realitate iminentă, irepresibilă. M-am ascuns sub o căpiță de fîn, zbătîndu-mă spasmodic pînă în noapte tîrziu. A fost o experiență- limită care mi-a ars dintr-odată vîrsta, transformîndu-mă, definitiv, într-un copil bătrîn. De multe ori însă experien- țele astea dramatice, oricît de dureroase, pot fi un beneficiu pentru om. Ele se pot metamorfoza, cu puțin noroc, în artă, gîndire, poezie. Aceasta-i „memoria mea afectivă” pe care mi-ai cerut să o dezvălui.

V-ați stabilit la Arad, unde conduceți Filiala Uniunii Scriitorilor din România și revista „Arca”. Ce v-a determinat să rămâneți, să creați, să scrieți la Arad? Care sunt provocările la care a trebuit să faceți față, de-a lungul timpului, ca redactor-șef al revistei „Arca”?
Ligia m-a adus la Arad. Colega mea de facultate de la Filologie, de an și de grupă – deși ea, pe atunci, picta. Ligia e arădeancă nativă. Deși mult mai interesant era să zic: m-a adus Mureșul. Că tot l-am invocat. Aradul era a treia mea reconstrucție interioară după cea a Clujului și Oradiei, unde mi-am făcut studiile, liceul și facultatea. Cel mai important a fost, firește, Clujul acelor ani, 1965- 1969. În Cluj am descoperit destul de repede drogul, nici acela permis, al cărților rare, cele mai multe cu atît mai ispititoare cu cît erau interzise. Mă specializasem în ele la Biblioteca Centrală Universitară, intrînd, prin serviciile discrete și subversive ale unor rețele de studenți mai mari filologi (eu eram doar prin clasa a Xa la Liceul „George Barițiu”) de transfer de cote ale unor cărți de la „fondul secret”. Dacă știai cota, bibiliotecara ți-o aducea direct la masă în sala de lectură. Mă afundam în ele, în cărți, cîte cinci-șase ore zilnic. Citeam cu respirația tăiată marii interbelici puși la index: Cioran, Eliade, G. Călinescu, Blaga (încă nu era reeditat!), Pârvan, Prodan, D. D. Roșca, Noica, Nae Ionescu, avangardiștii, dadaiștii și cîți alții. În ea, în Bibliotecă mi-am petrecut copilăria și adolescența suspendate acasă. Era o compensație, cu bonus. Viața concretă din burg, din Clujul acelor ani îmi era, în mare măsură, străină. Clujul se schimbase mult demografic după război. S-a triplat cu o populație eterogenă, vie, cu o migrație interioară, din sudul și din estul țării, trimisă pe marile platforme industriale ce apăreau ca ciupercile peste noapte. Prin clasa a XI-a am descoperit Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Erau, în Biblioteca Centrală a Universității clujene, doar două exemplare. Pe una am confiscat- o eu vreo două-trei luni de zile. Mă fascina „divinul critic”. Într-atît încît puteam reproduce din memorie cîte un pasaj întreg la fiecare scriitor mai important. Asta avea să mă și coste scump. Fiindcă la admiterea la Filologie, în sesiunea din iunie 1969, am primit ca subiect Unde ni sunt visătorii, de Al. Vlahuță. „Absolut nicio însușire literară nu se află în Unde ni sunt visătorii, insidioasă detractare a operei lui Eminescu...”, mi-am început eu comentariul scris la examen. Ceea ce, s-a văzut treaba, „nu corespundea” cu manualul. Și, mai mult ca sigur, nici cu exigențele examinatorilor. Așa că am picat la admitere cu brio. Ca să scap de armată, toamna am dat examen la Oradea, tot la Filologie, la Institutul Pedagogic, singurul loc din țară unde se organiza o nouă sesiune de admitere, cea de toamnă. Am intrat printre primii. Mai mult, aici, spre norocul meu, predau aproape numai profesori clujeni. Unii vestiți.

Plecarea, în aceste condiții, de la Cluj la Oradea, din mijlocul acelei fervori literare incipiente a „Echinox”-ului, cum ați resimțit-o?
Toate se compensează, cred, pe lumea aceasta pînă la urmă. Nimic nu se pierde, nimic nu se cîștigă. La Oradea am avut șansa incredibilă să prind momentul de maximă excelență a revistei „Familia”. Cea condusă de Al. Andrițoiu. Acesta a avut abilitatea, dar și șiretenia, pariind pe ignoranța culturală a culturnicilor locali, dar și centrali, de a-i strecura în corpul revistei „Familia”, pe șest, unul cîte unul, pe aproape toți membrii de faimă ai Cercului Literar de la Sibiu, abia ieșiți din pușcăriile comuniste. Nicolae Balotă, Ion Negoițescu, Ștefan Aug. Doinaș, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu... Nume grele. Toți au primit rubrici în revistă, și-au publicat în ele cărți întregi, excepționale, care au marcat acei ani. De exemplu, Ovidiu Cotruș și-a publicat aici Opera lui Mateiu I. Caragiale. Acestor cerchiști li s-a alăturat firesc, în același spirit al exigenței și deschiderii culturale, criticul și poetul Gheorghe Grigurcu, poate cel mai bun comentator de poezie în acei ani. El a și predat un timp la Filologia orădeană. Eram însă, la facultate, destul de singur. Colegi studenți-poeți, așa zicînd, nu-i aveam decît pe Ion Zubașcu (și el mai mare cu cîțiva ani decît mine) și Octavian Doclin. Oradea a fost, finalmente, o perioadă bună, profitabilă pentru mine, una a sedimentărilor culturale. Dar, mai mult, a clarificărilor și opțiunilor mele estetice, chiar a opțiunilor morale și, da!, și politice, într-o vreme tulbure. Opțiuni pe care nu le-am trădat niciodată.
În fine, așa am ajuns, cu Ligia, soția mea, la Arad. Aici am găsit un oraș exclusiv sau măcar excesiv muncitoresc (UTA, VAGOANE, CPL, inevitabilul Combinat Chimic...), castrat cultural, frustrat istoric (se știe, aici, la Arad s-a gîndit și s-a pus în fapt Unirea Transilvaniei din 1918 de la Alba Iulia, un loc simbolic). Orașul nu avea nimic, nimic: nici revistă de cultură, nici editură, nici universitate, nici post de radio. De televiziune să nu mai vorbim... Cine avea pe atunci televiziune? În Arad apăruseră pînă în 1918 două dintre cele mai importante publicații ale românilor din Ardeal și Banat, „Românul” și „Tribuna”. În ultima a debutat Lucian Blaga cu poezie, în 1910, iar în „Românul” cu eseu, în 1914. Or, eu găseam, în 1973, Aradul anihilat literar. Ca în atîtea locuri anonime: doar cenacluri... În el m-am luptat să supraviețuiesc cultural pînă în 1989 publicînd greu și rar în revistele apropiate: „Orizont”, „Familia”, „Tribuna”, „Steaua”. În decembrie 1989 a venit și momentul meu. Am jucat la Arad, sigur, mult mai modest, păstrînd proporțiile, rolul lui Mircea Dinescu la București. Am intrat în Consiliul Județean în 22 decembrie 1989, odată cu primii revoluționari, apoi în CPUN, preluînd frîiele culturii arădene pentru doar două luni. L-am chemat repede alături de mine pe Gh. Schwartz. Împreună am fondat „Arca” – reparație morală tîrzie, dar atît de așteptată. Ne-am făcut iluzia că îndepărtăm prin asta umilința la care a fost supus Aradul atîtea decenii (celor comuniste le putem adăuga, fără teamă, și perioada interbelică în care Aradul a fost, cinic, marginalizat cultural chiar sub administrația românească, Timișoara și Oradea fiind vedetele care, repede, l-au suplinit). Sosise, așadar, momentul fondării unei reviste profesioniste, bugetate, cu stat propriu de funcțiuni, cu persoană juridică, cu redactoriscriitori angajați, cu difuzare națională. Ne-am bătut pentru asta la Ministerul Muncii, care trebuia să aprobe noua instituție de cultură, cu birocrația locală, mai ales cu finanțele. În fine, pe la mijlocul lui ianuarie 1990 am reușit să pornim la drum. Nu puteam să leg numele revistei nici de „Tribuna” arădeană, nici de „Românul”, amîndouă existînd deja pe piața publicisticii românești. Așa că i-am spus „Arca”. Un pseudonim al speranței. Un spațiu al viabilului și, pe cît cu putință, al valorilor. O revistă care să-și refuze două lucruri: 1. localismul, 2. partizanatul generaționist. De acestea ne-am ținut departe tot timpul. Eram, mai mult ca niciodată, convinși că fără o revistă bună cultura dintr-un mare oraș e decerebrată. Primul număr al revistei „Arca” a apărut în ianuarie-februarie 1990. Avea un tiraj nebunesc: 10 000 de exemplare. După patru ani, cu retururi din ce în ce mai nemiloase, și asta nu fiindcă revista „Arca” nu avea calitate, ci fiindcă literatura însăși nu mai ocupa prima scenă a interesului public, am trecut la apariții trimestriale, format carte, cu un tiraj, cu album de artă în policromie, azi de 500 de exemplare. În general, absorbit de piață. Revista „Arca” există în peisajul publicistic literar, cine se mai îndoiește? Cred că are personalitatea ei, ceea ce e un lucru esențial, dar atît de greu de realizat de o revistă. La ea au colaborat și colaborează numele care contează din literatura română. Sîntem în al XXVIII-lea an de apariții neîntrerupte. Este, iată, cea mai longevivă din toată istoria publicistică a Aradului. Apariția și credibilitatea ei au făcut posibilă fondarea, în 1994, a Filialei din Arad a USR. În acel moment în Arad erau 25 de scriitori. Lor li s-au alăturat colegi din Oradea (și încă cei mai prețuiți, cei de la revista „Familia”), din Deva-Hunedoara, cîțiva din Brașov (regretatul Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Adrian Lăcătuș, Ruxandra Ivăncescu), din București, doi din Novi Sad, patru scriitori din Timișoara. Azi Filiala arădeană numără 56 de membri. Mulți dintre noii colegi sînt tineri, unii vizibili nu doar acasă: Andrei Mocuța, Felix Nicolau, Mihai Vieru, T. S. Khasis, Ciprian Vălcan. Ea a participat, prin poeții ei, la aproape toate edițiile Turnirului de Poezie organizat de USR, cîștigînd trei ediții la rînd, de două ori chiar marele trofeu al turnirului.

Cum, când și de ce ați început să scrieți poezie? De ce (mai) scrieți, acum, când (aproape) nimeni nu mai citește?
E o întrebare cinică sau mi se pare doar mie? E adevărat, poezia pare astăzi, multora, un fel de SOS închis într-o sticlă, plutind în derivă pe o mare infinit agitată. Poate ajunge, poate nu ajunge la cititori... Vreți să-i numărăm neapărat? Să fim serioși! Cititorii pur-sînge de poezie sînt la fel de rari și prețioși în orice epocă, precum autorii pur-sînge. Nu-i vorba aici de o consolare sau de o mîndrie prostească de breaslă. Ci de un adevăr demonstrabil. În cîte exemplare a apărut Poesii, ediția princeps Titu Maiorescu, în 1883/1884? Cîți l-au citit atunci pe Eminescu poetul, nu pe nefericitul om, cel ce înnebunise? Dar pe Blaga, cel din Poemele luminii, din 1919? Dar pe Bacovia? Dar pe Ion Barbu? Sigur, acum ei dau o pîine bună atîtor profesori din universități de stat și private, atîtor doctori în Filologie...
În fine. Eu am debutat în „Steaua” în iunie 1967. Eram elev în Cluj, la „George Barițiu”, în clasa a XI-a. Mîncam, în acea vreme, poezia pe pîine la cafeneaua literară „Arizona”, strecurîndu-mă la masă printre mai vîrstnicii, cu doi, trei ani decît mine, studenți-poeți, prozatori sau critici literari din prima generație echinoxistă: Ion Mircea, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Pop, Eugen Uricaru, Petru Poantă, Marcel Constantin Runcanu.

Cum, unde, când scrieți cu mai multă fervoare și cu mai mult spor? De ce?
Scriu acolo unde e noapte. Asociez noaptea cu un loc privilegiat, o citesc cumva cu toate simțurile deschise. Mai nou mă scol cu ea în cap. Cu noaptea. Dimineața e un fel de poem rece, nou.

„Visul e a doua viață”, scria Nerval. Ce înseamnă arhitectura onirică a existenței pentru dvs.? Ce este mai important: visul sau realitatea? Textul pe care îl scriem, sau contextul în care trăim?
Am scris, nu o dată, în vis. Terifiant! Niciodată în stare de trezie n-am mai atins o asemenea libertate. Poezia însăși e o stare onirică. Are deopotrivă rădăcini în viața imediată, concretă, chiar biografică, și în obscurul adînc, fecund al inconștientului meu ambiguu, niciodată absent, nici măcar din gesturile banale.

Timpul, scrie Borges, e substanța care ne alcătuiește. În ce raporturi sunteți cu timpul, cu cel biologic, fizic? Dar cu cel metafizic, poetic?
Poetic vorbind, timpul nici nu există. Ghilgameș este perfect înțeles, este aici și acum precum cel mai proaspăt poet minimalist. Mai mult, spre deosebire de acesta, el are atuul că l-a citit și rafinat, mai demult, pe ultimul. Pe poetul minimalist.

Ce e erosul (transpus poetic) pentru dvs.? Intră și o doză de ludic, o turnură elegiacă sau fantasmatică, în ecuația sentimentului iubirii?
Erosul? E chintesența fiecărei poezii adevărate. Cu precizarea: mascată. Și atunci cînd tensiunea împinge reflecția în zonele centripetic metafizice: „De plînge Demiurgos, doar el aude plînsu-și.” Și aici, în fond, tot de eros e vorba. Iubirea, în solitudine absolută, de sine.

În ce raporturi sunteți cu propriul scris? Dumneavoastră scrieți poemele, sau ele vă scriu existența și destinul? Vă simțiți locuit de o forță ocultă, în momentele favorabile ale creației?
Scrisul meu e o naștere periculoasă, neasistată. Ca în natură. Pierderile sînt, de aceea, imense și crude. Cîteodată, rarisim, salvate. Pe de altă parte scriu din genă ereditară, nu pot să neg, fără nici un merit. Tot timpul vreau să fug de ea, să o neg, măcar să o contrazic cumva. Dar ea, gena, amprenta mea, e inevitabilă. Mă trădează, mă desconspiră.

Ce semnificație are lectura pentru dvs.? Citiți mult? Cum citiți și ce anume citiți cu plăcere?
Citesc precum mănînc. Mănînc ca să trăiesc. Citesc să scriu.

Care sunt poeții dvs. preferați? Vă rog să vă motivați opțiunile.
La fiecare vîrstă lirică am avut un alt poet preferat. Sînt un infidel în opțiuni poetice. Îmi plac, pot însă spune clar, poeții neînseriabili: Paul Celan, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, Angela Marinescu.

Citiți poezia tinerilor? Cum o resimțiți? Aveți afinități cu ea?
Îi citesc cu nesaț, vă garantez. Și răbdare. Nu despre puțini am și scris. Par atît de frumoși și unici pe lume! În fond, toți am fost cîndva așa. Unii au și ezitări, citind din părinți. Mirați că tocmai asta voiau și ei să spună.

Cum vi se pare receptarea poeziei dvs.? V-a înțeles critica?
Nu știu dacă m-a înțeles sau nu critica. Nu știu dacă despre asta e vorba. Despre înțeles. Unii, ce-i drept, m-au plăcut. Dar fără să mă înțeleagă prea mult. Dar ce-i rău în asta? Există un înțeles unic într-o poezie? Apoi eu însumi sînt destul de diferit de la o vîrstă poetică, așa cum spuneam, la alta. M-am reinventat, cred, în fiecare deceniu de la debut încoace. Din deceniul opt al secolului douăzeci. Ceea ce a rămas neschimbat e o amprentă acolo, un sigiliu al meu. De decriptat... Un chip de bătrîn în care s-a ascuns un copil.

Care sunt criticii literari pe care îi apreciați?
Criticii literari care detectează în materia sterilă ceva prețios. Uneori îl găsesc. Alteori, nu. În amîndouă cazurile ei au merite. Sînt de neprețuit. Indispensabili.

Trăiți la o margine de țară. În Arad. Vă simțiți vreodată marginalizat?
Cine mai știe astăzi unde e centrul și unde marginea... Uite, Aradul e mai aproape de cinci capitale de țară decît de Bucureștiul nostru. Apoi el este legat direct prin autostradă de toate marile orașe din Europa. Cele cu atracții irezistibil culturale sau turistice. Mulți arădeni își petrec, vara, concediul, la Adriatica, iar iarna la schi, în Austria, în Tirol. În weekend dau o fugă cu mașina– trei ore și un pic! – pînă la Viena. Aceste facilități înlesnesc, se înțelege, și alte legături, culturale, chiar literare. Revista „Arca” a fost acceptată, acum șapte ani – singura din România – în Asociația Revistelor Central-Europene finanțată prin proiect cultural al UE. În „Review Within Review” sînt reviste din Salzburg („Literatur und Kritik”), „Jelenkor” din Pecs (oraș maghiar, capitală culturală a Europei nu demult), „Tekstualia” din Varșovia, „Apokalipsa” din Liubliana (Slovenia)... Ele se întîlnesc în dezbateri anuale, mereu alta fiind gazda, se traduc reciproc în ediții speciale. Pînă acum „Arca” a fost agreată și tradusă de colegii sloveni, în „Apokalipsa”, iar anul trecut de cei polonezi de la „Tekstualia” din Varșovia. Bineînțeles, am răspuns în același fel la rîndul nostru. Zgomotul și furia din „centrul” românesc cultural, dintre scriitori, am tot motivul să le deplor din toată inima. Sînt unii care nu-și ascund dorința ignobilă a deconstrucției. Inclusiv a breslei scriitoricești, a USR, a atomizării acesteia, a compromiterii unor instituții de cultură istorice cu o valoare uriașă în evoluția și afirmarea identității noastre, nu doar culturale sau ca limbă. Așa văd eu lucrurile de aici. Uneori distanța, oare mă credeți?, nu e chiar un handicap. Dimpotrivă!

Vă mulțumesc !