Nu există pe lume o Gală
de teatru sau de film care
să nu stîrnească discuţii,
nemulţumiri, puncte de
vedere pătimaşe, tranşante.
Erori există peste tot, interese
financiare, probabil, politici
şi nu numai, dar nominalizările şi
premiile fac parte din sistemul
unui box office care se naşte în
jurul unei personalităţi artistice.
Şi care contează. Formulele s-au
nuanţat, s-a îmbunătăţit mereu modalitatea
prin care care să se atenueze patinajele
grave. De fapt, asta este esenţial. Să se
diminueze marja erorii. Tradiţia de zeci
de ani a Premiiilor Molière, Cesar sau
Oscar, Cannes, Veneţia, Berlin a
creat din toate acestea şi din fiecare
în parte repere. Pentru artişti, dar şi
pentru public.
Nici Gala Premiilor UNITER nu iese
din peisaj. Păstrînd proporţiile, desigur.
În ciuda furtunilor, lumea teatrală
aşteaptă nominalizările şi, apoi, Palmaresul.
Ani de zile, echipele de juraţi au
lucrat cu responsabilitate şi devotament
faţă de breaslă. Faţă de valoare. Şi s-a
simţit. Dincolo de subiectivisme, inevitabile,
şi structuri vulnerabile de histrioni.
Acesta este şi rostul Galei, un relief
strălucitor al unui an teatral. Din mişcarea
teatrală a unui interval, din zeci de
producţii, de roluri, de creaţii scenografice,
se aleg Cei mai buni din Cei foarte buni.
Doar cîte trei la fiecare categorie. În
seara Galei, sînt desemnaţi cîştigătorii.
Mecanismul acesta mi se pare, în
continuare, extrem de important pentru
breasla mea, pentru creatori, pentru
o ordine normală şi necesară. Pînă la
un punct, am făcut parte şi din juriul
de nominalizări, şi din acela de premiere.
Am avut motive întemeiate atunci cînd
am refuzat să mai dau curs invitaţiilor
pentru a face parte dintr-un juriu sau
altul. Au fost cîţiva ani în care s-au creat
confuzii grave, s-au amestecat valorile
cu mediocritatea, ani în care, prin
nominalizările făcute, nu s-au respectat
nici artiştii, nici opera lor, şi nici organizatorii.
Nu s-a respectat minimal deontologia
profesiunii de critic. Au fost greşeli mari,
impardonabile, mari nedreptăţi care
au zbuciumat şi îndurerat apele teatrului
românesc. Care m-au tulburat şi mi-au
pus întrebări serioase despre meserie,
despre moralitate, despre iubirea faţă
de aceasta lume fabuloasă a teatrului.
S-a judecat strîmb şi umoral. Privind
peste ce este evident valoros. Care parcă
enervează. Asta se vede cu ochiul liber.
Sîntem sătui de Purcărete, să spunem,
de Rebengiuc şi Mariana Mihuţ. Chiar
dacă sînt foarte buni în multe creaţii.
Şi nu sînt singurii, categoric. Am făcut
un pas înapoi şi pentru că simt că breasla
mea, cea a criticilor de teatru, poartă
vina în totalitate a confuziilor, a erorilor
sfidătoare. Primul juriu are rolul decisiv.
El este format exclusiv din critici de
teatru, aleşi, ani la rînd, de Asociaţia
Criticilor. Acolo trebuie să fie judecată
şi analiză, echilibru. În principiu, dacă
aici este rigoare, oricine va cîştiga din
cei trei nominalizaţi este onorabil pentru
istoria teatrului şi mişcării teatrale. În
teatru, ca în orice artă, fiecare se crede
cel mai bun. Fără ideea asta poate că
nici nu s-ar putea lucra. Pe urmă vin
neliniştile, îndoiala, teama. Totuşi,
înăuntrul breslei valorile sînt clare şi
respectate. Cei care văd şi care sînt
preocupaţi de profesiunea lor, de teatru,
de performanţă, cei care trăiesc înăuntrul
creaţiei, ştiu foarte just care sînt vîrfurile
unui an. Ca să decizi ierarhii, însă,
trebuie să vezi dacă nu tot, atunci, cît
se poate de mult. Aici intervine o mică
hibă. Deşi ştim ce este performanţa
unei producţii, a unor roluri, debuturi,
spaţii, directorii de teatre invită să fie
văzute toate producţiile lor. Ca şi
cum toate ar intra sub incidenţa valorii,
a performanţei, a titlului pe care l-ar
aduce o nominalizare sau un premiu.
Să fim serioşi! Este o risipă de timp şi
de bani dacă se funcţionează aşa. Şi o
mare minciună pe după care un director
de teatru se ascunde, vezi Doamne,
faţă de trupă, neasumîndu-şi adevărul
calităţii spectacolelor. Cu alte cuvinte,
am chemat un juriu care să vadă tot,
căci noi socotim că tot ce am făcut este
formidabil. Mi se pare o aberaţie periculoasă.
Care nu foloseşte nimănui. Spiritul critic
ar fi necesar şi util să funcţioneze
încă de la acest nivel. Să fie foarte
clar pentru ce anume este invitat un
juriu, ce să vadă punctual, cu şanse
reale. Greutatea enormă revine primului
juriu, format din trei critici de teatru.
Al doilea juriu, îşi face treaba mult mai
limitat, din „materialul” ce i se oferă.
Dezbaterile pe care le aveam, de mult,
cu cîţiva dintre colegii mei de jurizare,
îmi creează, de o vreme încoace, nostalgii.
Erau polemici de idei în jurul marilor
valori ale teatrului românesc. Indiferent
de vîrstă. Singura opoziţie era valoaremediocritate.
Astăzi, există obsesii
legate de vîrstă, de sistem teatral
instituţionalizat sau independent. Ca
şi cînd performanţa ar fi numai într-o
parte sau numai în cealaltă. Nu mai
există de mult bariere în fenomenul
nostru teatral, slava Domnului! Se induc
în discuţii false probleme şi teme. Se
vorbeşte puţin şi neexplicit despre
valoare şi despre performanţa evidentă.
În amintirile mele nostalgice regăsesc
respectul, o responsabilitate uriaşă şi
o analiză profundă pe care eram invitaţi
să o facem. Scrierea unei cronici înseamnă
un tip de analiză. Şi un anumit tip de
responsabilitate. Ca jurat, ai o altă
perspectivă, un alt fel de panoramare
a fenomenului, trebuie să stabileşti o
ierarhie cu precizia bisturiului chirurgical
strălucit mînuit, trebuie să cîntăreşti
onest şi just detalii, infinite valenţe. Nu
e deloc simplu. Toate acestea fac parte,
însă, din ceea ce conduce la poziţia şi
la autoritatea unui critic de teatru. Este
o mare criză aici? Cred că da.
Îmi permit să fac cîteva observaţii
la nominalizările prezentate pentru anul
teatral 2015. Pentru că am văzut, în
copleşitoarea lor majoritate, spectacolele
puse în pagină pe fiecare palier. Altfel,
mi se pare complicat să-ţi dai cu părerea.
Şi nu ştiu cît de cinstit. O abatere de
la regulament, serioasă şi în formă, şi
în spirit, apare la categoria Debut. Un
actor, Alexandru Voicu, este nominalizat
pentru un rol dintr-un spectacol de
licenţă! Mai exact, Iluzii, producţie de
licenţă UNATC 2015 – Arta actorului.
L-am văzut în Gala Absolvenţilor, s-a
jucat la Teatrul de Artă şi Godot Café
Teatru. Este un fapt fără precedent.
După ştiinţa mea. Regula spune că,
pentru Gală, intră în joc lucruri făcute
după încheierea studiilor. Ca profesionişti.
Şi niciodată cele de la licenţă. În condiţiile
acestea, extinzînd eroarea la maximum,
mă întreb dacă s-au văzut toate spectacolele
de licenţă de la toate şcolile din ţară?
Cred că un debut important, neinclus,
este acela al regizorului Dragoş Muşoiu
pentru Spargerea de la Teatrul Naţional
din Craiova. Apariţia lui Richard Balint
la categoria „cel mai bun actor în rol
principal” mi se pare pur contextuală.
Dar nu în contextul valorii. Gala se va
ţine la Oradea şi, conform unui principiu
stupid, nescris, trebuie să aibă şi oraşul
gazdă ceva, pe undeva. Spectacolul
Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas
nu este reprezentativ deloc nici pentru
tînărul regizor Bobi Pricop, grăbit, confuz,
cu un manifest ideologic zgomotos, dar
nestructurat, nici pentru protagonist,
Richard Balint în Gorge, exterior într-un
joc demonstrativ, neelaborat, lipsit
de subtilitate, de eleganţă în rostire.
Au fost roluri în care Richard Balint era
cuceritor. Dar nu acesta. Cuceritor este
Banyai Kelemen Barna în Andor din
Tihna lui Afrim de la Tîrgu Mureş. Ce
face Marius Manole în Între noi e
totul bine, chiar dacă în text poate să
apară ca rol secundar, prin arta interpretării,
aduce personajul la statutul unuia
principal. Apoi, cum desparţi performanţa
lui Marian Râlea de cea a lui Victor
Rebengiuc în Marmura lui Yuri Kordonsky
de la „Bulandra”, un spectacol excepţional,
care nu se mai regăseşte deloc, pe
nici un alt palier? Sau pe cea a lui Florin
Piersic jr. de cea a lui Vlad Zamfirescu
în Vestul singuratic de la „Nottara”?
Delicat. Cum, pentru mine, la fel de
delicată este absenţa lui Teo Corban
de la această categorie, pentru rolul
Alferd Ill din Vizita bătrînei doamne de
la Teatrul Naţional din Iaşi, în regia
lui Claudiu Goga. De asemenea, la
categoria „cel mai bun actor în rol
secundar”, Constantin Puşcaşu nu este
luat în seamă pentru Profesorul din
Vizita de la Iaşi, un rol de o rigoare
remarcabilă, profundă, cu infinite nuanţe
în interpretare. Greu de uitat este şi
Miklos Bacs cu monologul lui din Iulius
Caezar, spectacol al lui Purcărete de la
Teatrul Maghiar din Cluj. E aproape
imposibil, din punctul meu de vedere,
să nu-l observi pe Cătălin Babliuc, de
exemplu, pentru rol secundar, în Carusel-
ul lui Andrei Şerban de la „Bulandra”.
Un spectacol care nu există, deloc, la
nici un capitol. Nici spaţiul lui Octavian
Neculai, fabulos – cred că pentru asta
trebuia nominalizat – nici costumele
unice ale Liei Manţoc, gîndite pe fiecare
personaj, creaţii ce-şi conduc, o dată
în plus, actorii aşa cum ştie să facă
fundamental pentru teatrul românesc
această artistă imensă. Pentru rol
secundar feminin candidate excepţionale
erau Luminiţa Erga în Domnişoara
Cucu, Steaua fără nume, un spectacolbijuterie
al lui Victor Ioan Frunză – şi
acest spectacol este absent – şi Natalia
Călin pentru Bozena din spectacolul lui
Radu Afrim de la Naţional, Între noi e
totul bine. Menajeria de sticlă de la
Teatrul din Ploieşti este surprinzător
de prăfuit pentru o regizoare tînără
ca Sînziana Stoican – care a pus în scenă,
altminteri, minunat Trădare, de pildă,
la Unteatru – iar din această cauză, şi
Laura Florentina Năstase este departe
de greutatea pe care ar trebui să o aibă
ca să intre la nominalizare pentru rol
secundar. Două poveşti, însă, sînt cel
puţin bizare: spectacolul Clasa noastră
al lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul
Naţional din Cluj, nominalizat la categoria
„cel mai bun spectacol”, nu mai are nici
o altă coordonată prezentă, care să
susţină greutatea lui. Nu e suficient
să-l treci aici, şi gata. Trebuie să-l regăsim
la cît mai multe alte categorii. The Sunset
Limited de la Unteatru – nominalizat
pentru cel mai bun spectacol şi atît –
este un spectacol serios, asumat de cei
doi protagonişti, dar nu este nici pe
departe unul dintre cele trei spectacole
excepţionale ale anului 2015!
Erorile comise nu se repară în veci.
Şi, de multe ori, nasc altele, în cascadă,
şi la nominalizări, şi la premii, titluri
oferite în compensaţie. Cum facem cu
spectacole ca Vertij, Bach Filles, Cabaret
noir, spectacole speciale, de teatru-dansmuzică,
valoroase în acest peisaj, pentru
care nu există nici o categorie? Rămâne
ca Senatul UNITER să decidă, sper, cât
de curând, introducerea acestei categorii
în palmaresul Galei. Cred în tradiţia şi
valoarea Galei UNITER. În necesitatea
ei. Poate că la toate acestea ar trebui
să ne gîndim, să ne moblizăm toţi mai
responsabil, iubindu-ne profesiunile,
respectîndu-ne unii pe ceilalţi, decît să
măcinăm futilităţi în mori de vînt.
