Nu ştiu cum e în alteţări, dar în România verile sunt perioade în care, la vârful societăţii, pare să se instaureze turbarea.
Am observat acest lucru pe vremea lui Ceauşescu. Abia începea iulie, că activiştii de partid îşi ieşeau din minţi.
Vai de şefii de redacţii şi de directorii din sfera ideologică şi culturală! Hienele de la partid se năpusteau asupra lor cu indicaţii şi paraindicaţii, cu pretenţii grotesc-absurde, soldându-se, nu rareori, cu destituiri şi traume din care bieţii propagatori ai minciunilor comuniste nu-şi mai reveneau. Nu o să uit toată viaţa un episod de prin 1985-86, când la Timişoara fusese paraşutat, pentru reeducare, unul din cei mai siniştri ciocli bolşevici care au existat vreodată în România: Eugen Florescu.
Călău ideologic alcătuit după chipul şi asemănarea lui Stalin, Timişoara reprezenta pentru el un exil sufocant. Mişcându-se ca leul în cuşcă, se deplasa înnebunit de la o instituţie la alta şi-i fericea pe şefi cu indicaţii de-o stupefiantă grosolănie. A rămas în istoria revistei „Orizont" îndemnul de a ieşi din placiditatea călduţă a vremii: desenând el însuşi „oglinda" paginii întâi a publicaţiei, s-a adresat mustrător celor doi şefi, blocaţi într-un amestec de frică şi oroare: „Tovarăşi, fiţi curajoşi! Băgaţi puternic, pe cinci coloane, «Epoca Nicolae Ceauşescu!»". Asta însemna pentru imbecilul cu ifose curaj: să cobori în conformism până în cele mai greţoase adâncimi ale autoumilirii. Să faci din piticania analfabetă ditamai gigantul de dimensiuni planetare.
Ceauşescu n-ar fi putut ajunge singur pe culmile paranoiei dacă în jurul lui nu s-ar fi aflat - ceas de ceas şi în proporţie de masă -banda de slugi, profitori, escroci, nulităţi care ştiau la perfecţie două lucruri: să lingă tot ce se afla deasupra lor şi să calce în picioare ce se găsea sub ei. Şi din acest punct de vedere Eugen Florescu era un personaj tipic. Era suficient să-i urmăreşti mimica de-o sinistră mobilitate pentru a ghici cu cine stă de vorbă: dacă pe faţa unsuroasă i se lăţea zâmbetul slugarnic, cu inflexiuni abia sesizabile de viclenie, era clar că se adresa unui superior ierarhic - pe linie de partid sau de Securitate. Dacă, în schimb, în raza privirii acoperite de stuful abundent al sprâncenelor - ceva între Cro Magnon şi Brejnev - intra vreun amărât fără suprafaţă socială, era vai şi-amar de el. Ca scos din minţi, politrucul începea să urle, avid să strivească tot ce întâlnea în cale.
După 1990, s-a cocoţat în fruntea unui săptămânal intitulat - nici nu se putea sfidare mai mare! -Democraţia. În limbajul de mahala ce-i era propriu, a continuat să vitupereze contra celor care - în viziunea lui - trădaseră ţara: membrii partidelor istorice, ungurii, evreii, pro-occidentalii. După intrarea în faliment a revistei, s-a aciuat pe lângă Vadim Tudor, ajungând să somnoleze prin Senat. În ultimii ani, bolnav şi respingător fizic, a emigrat în Statele Unite, unde a şi murit. Iată biografia unei fiare agresive care a ştiut, în fiecare segment al existenţei sale, să plutească deasupra valului. E, orice s-ar zice, o performanţă: să fii, sub comunism, preferatul Elenei Ceauşescu, iar în post-comunism, prin alegeri libere, să mănânci banii ca senator nu e la îndemâna oricui!
Într-un anumit sens, vremea activiştilor primitivi din categoria lui Eugen Florescu a trecut. Ei sunt, în cel mai bun caz, consilieri pe la partide ori personaje exilate în funcţii de rangul al doilea. Câţiva au supravieţuit, e drept, în Parlament, dar vocile lor nu se mai aud aproape deloc. În prim-plan se află demagogul de talk-show şi caţavencul de interviu. Dar când, la comandă, specialiştii în zâzanie ies la raport, apar şi ei ca din pământ. Atotştiutori, pătrunşi de-o onctuoasă îngrijorare, cos şi descos istorii şi para-istorii, al căror singur rol e să mai pună paie pe jaruri deja stinse.
Pun pe seama căldurii extreme recenta şi aberanta declaraţie a lui Tokes privind autonomia ţinutului secuiesc. E ca şi cum rotula şi-ar declara autonomia faţă de genunchi. Balon de săpun lansat în contextul în care fosta provincie Kosovo a repurtat un succes diplomatic, fantasma autonomizării din Harghita şi Covasna e parte a - se pare -inevitabilei turbări estivale a oamenilor publici din România, indiferent de naţionalitate. În locul lor, m-ar preocupa rezultatele catastrofale în sfera atragerii de fonduri europene, pentru că altminteri, autonomi sau nu, riscăm să murim de foame. Se ştie prea bine că discursurile naţionaliste şi xenofobe au succes doar pe fondul dezastrului economic şi-al eşecului administraţiei. Aventurierii, pescuitorii în ape tulburi, mercenarii cauzelor pierdute se activează când contextul le permite aşa ceva. Nu e, aşadar, exagerat să spui că întotdeauna în vremuri tulburi există o complicitate a agresorului şi a agresatului.
Pentru ca dezastrul să ajungă la apogeu, e nevoie şi de câte-o vară tulburată, cum e şi aceasta, a obsedantului an 2010. O vară iraţională, în care oamenii nici nu-şi mai pun problema să înţeleagă sensul cuvintelor. Pentru că, oricât am trage de dicţionar, una e autonomia, alta independenţa. Vigilenţii de la televiziunile mogulizate amestecă dinadins noţiunile. „Autonomie" are, în realitate, oricare om - fireşte, dacă nu se află la închisoare ori nu e încadrat în vreo instituţie militarizată. Ba chiar aş spune că suntem atât de autonomi, încât nu-i pasă nimănui de noi. Putem cădea în stradă, dispărea, muri şi fiţi siguri că nicio structură oficială nu va intra în alertă. În alertă intră doar demagogii, excitaţi că, după o lungă aşteptare, din căldura insuportabilă a verii s-a mai întrupat o himeră, a mai sosit un prilej de a-şi exhiba fricile, frustrările şi fobiile.
Din păcate, cam nouăzeci şi nouă la sută din ce se petrece în viaţa publică din România n-ar trebui să fie treaba jurnaliştilor, ci a psihiatrilor. Ţară în care nu se întâmplă, de fapt, nimic semnificativ, România trăieşte într-un bovarism informaţional pe care, cu siguranţă, îl vor studia manualele viitorimii. Evenimentele cât de cât importante sunt, în cel mai bun caz, menţionate pe banda derulată în partea de jos a televizoarelor, pe când diversele captează ore şi ore în şir atenţia sutelor de realizatori de emisiuni de la Tv. Cu binecunoscutul său umor, Ioan T. Morar a sintetizat obsesiile exclusive ale românilor timp de o săptămână într-o frază memorabilă: „A fost îngropată Mădălina Manole şi a fost dezgropat Ceauşescu." Asta e tot ce s-a putut spune la televizor în vara sufocantă a lui 2010 despre România. E mult? E puţin? E deprimant, e declasant, e ruşinos. Şi e chiar adevărat.
