După 1989, dintr-o ţară extatic-lirică, România s-a transformat într-una violent-epică. În numai câţiva ani de la urcarea precipitată a lui Ceauşescu şi a soţiei lui în helicopterul de pe acoperişul sumbrei clădiri a CC al PCR, s-au petrecut mii de alte fapte senzaţionale, adevărat dar ceresc pentru ziarişti (deşi unii, insaţiabili, au simţit nevoia să mai şi inventeze câte o întâmplare, cum a fost aceea, remarcată de presa internaţională, cu lucrătorul de la morgă care, violând o moartă, a înviat-o). Dintre toate, unul mi-a rămas pentru totdeauna în minte ("pentru totdeauna" însemnând destul de puţin, cam o cincime din viaţă, întrucât patru cincimi deja le-am trăit). Este vorba de modul cum a fost tratat post-mortem un tânăr, care şi-a găsit sfârşitul căzând pe linia de metrou, în faţa unei garnituri care tocmai intra în staţia de la Universitate. Ei bine, cadavrul acelui tânăr a fost lăsat ore în şir pe şine (nu a avut nimeni curajul să-l ridice înainte de venirea "Procuraturii", iar "Procuratura", ca de obicei, întârzia; totodată, n-a avut nimeni curajul să întrerupă circulaţia subterană, fiindcă această decizie nu o putea lua decât un director, care tocmai atunci era de negăsit). Drept urmare, trupul neînsufleţit, secţionat în trei, a fost tăiat încă o dată şi încă o dată de garniturile care au mai trecut prin staţie, sub privirile uimite ale pasagerilor care, cu sensibilitatea bruscată, nu renunţau totuşi să urce în vagoane. Au urmat mineriadele (pentru orchestrarea cărora, în mod curios, Ion Iliescu nu este nici astăzi judecat, ca şi cum s-ar bucura de o imunitate vrăjitorească în faţa justiţiei), autoincendierile, comerţul cu copii, transformarea pensionarilor în cerşetori etc., etc., un întreg spectacol grotesc şi terifiant al insultării fiinţei umane. Au mare noroc, în vremea noastră, "nesimţiţii" (cei eternizaţi de Radu Paraschivescu) pentru că, aflându-se parcă sub efectul unor tranchilizante, nu suferă aproape deloc din cauza agresiunilor cărora le suntem supuşi cu toţii. Nu este vorba numai de brutalitatea vieţii de fiecare zi, ci şi de valul de vulgaritate şi prost-gust care a inundat România şi din care eu-unul nu-mi vine să cred că vom mai ieşi vreodată (deşi, probabil, vom ieşi cândva). Aproape totul este de o grosolănie insuportabilă. Dimineaţa, dacă ai maşină şi vrei să pleci cu ea, se poate întâmpla să o găseşti blocată de alte maşini, ai căror proprietari le-au parcat "unde le-a venit" (aşa cum se balegă vacile "unde le vine"). În autobuz, liceeni cu figuri golăneşti, îmbrăcaţi în haine ostentativ-jegoase, comunică între ei prin ţipete stridente, emise uneori chiar lângă urechea ta, ca şi cum tu n-ai fi om, ci o bară de susţinere sau un compostor. Din difuzoarele plasate în tavanul autobuzului răzbat chicotelile şi glumele (cu rare excepţii) stupide ale altor tineri, care, aflaţi la microfoanele unor posturi de radio, îşi închipuie că tot ce le trece prin capul lor sec merită să fie auzit de mii de oameni. Dacă faci greşeala să intri într-un magazin într-o stare de spirit relaxată, indusă de cuvintele englezeşti de deasupra intrării, descoperi repede, cu sentimentul că eşti pălmuit din senin, impoliteţea neenglezească a vânzătorilor şi vânzătoarelor, care îşi povestesc unii altora, în gura mare, ce-au făcut în ziua precedentă sau se dedau unei hârjoneli amoroase printre standuri, împiedicându-i pe clienţi să ajungă la mărfuri. Dacă stai de vorbă cu un cunoscut pe stradă, apare un cerşetor sau un traficant de aparate de fotografiat care îţi întrerupe intempestiv convorbirea, trăgându-te de mânecă fără ezitare, ca şi cum mâneca ta ar fi clanţa unei uşi mereu disponibile. Şi dacă intri în instituţia în care lucrezi, trebuie să asculţi, înainte de a te apuca de lucru, istorisirile şi confesiunile pline de lamentaţii ale femeii de serviciu. La întoarcerea acasă, printre gropi, gunoaie şi câini vagabonzi, exact când crezi că nu-ţi rămâne decât să deschizi uşa apartamentului ca să te regăseşti, în sfârşit, pe tine însuţi, îşi face apariţia câte un vecin care ţine să-ţi descrie amănunţit starea lui de sănătate, arătându-ţi pe propriul lui abdomen, ca pe o planşă anatomică, amplasamentul unor misterioase dureri nocturne. Televizorul te împroaşcă şi el cu vulgaritate şi prost-gust. Fete stând în fotolii şi încrucişându-şi picioarele cu o lentoare studiată sau ţopăind şi mişcând din fund cu pretenţia că dansează sunt prezentate ca "vedete" de realizatori de talk-show-uri care pronunţă "optisprezece" şi "interpetează". Eroii din filmele americane (când sunt oameni şi nu creaturi stranii, cu ochi din care ţâşnesc fascicule de lumină verde) trag unii în alţii mai multe gloanţe decât s-au tras în luptele de la Mărăşeşti şi Oituz, dar având, ca şi românii, şapte vieţi în pieptul lor de aramă, nu mor, ci se ridică mereu de la pământ şi continuă să apese pe trăgaci. Băieţi volubili din clipurile publicitare te tutuiesc cu o familiaritate jignitoare, uitându-ţi-se în ochi şi cerându-ţi pe un ton imperativ să cumperi tot felul de tâmpenii. Iar noaptea târziu mai apare pe ecran şi Mircea Badea spunându-i şefului statului "Băselu" şi făcându-te să înţelegi, cutremurat de deznădejde, că dacă preşedintele României însuşi este tratat astfel, tu, un simplu cetăţean, nu vei avea în vecii vecilor şansa de a fi respectat. Sensibilitatea noastră este tăiată zilnic, încă o dată şi încă o dată, de roţile grele ale vulgarităţii şi prostului-gust. Acceptăm un stil de viaţă descalificant şi vorbim despre "civilizaţie" cu dezinvoltura suspectă cu care o femeie elegantă evită graţios rahaţii de câine de pe stradă. Prostul-gust comunist, din care avem reziduuri în cantităţi industriale, se combină azi cu prostul-gust importat din Occident (atent selectat, ca să nu fie importat din greşeală şi bun-gust). Suferim de o gravă, periculoasă penurie de frumuseţe a vieţii. "Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde!"