Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Vă place fotbalul? de Marius Chivu


După o carieră strălucită ca jurnalist la BBC Londra, plus o activitate susţinută de comentator sportiv în diverse periodice din ţară, proaspăt premiat de Grupul pentru Dialog Social după răsunătoarea concediere, Traian Ungureanu (sau, mai simplu, T.R.U.) debutează cu o carte pe care ştiu că o aştepta multă lume. Manifestul fotbalist este o culegere de articole publicate, începând cu 1989, în Fotbal Plus, 22, ProSport, Gazeta Sporturilor şi Secolul 21.

De ce un manifest şi de ce fotbalist? Ca orice fenomen, căci e mai mult decât un sport, şi fotbalul a generat o seamă de prejudecăţi. Sub semnul unei înţelegeri mai exacte, Traian Ungureanu îşi aşază aceste articole şi nimeni altcineva, cred, n-ar fi putut vorbi mai competent şi mai convingător. Sportul, în general, ne arată jurnalistul nu este un spectacol izolat, la marginea istoriei şi a vieţii sociale, ci legat de lucrurile cele mai importante: politică, economie, justiţie, moravuri, credinţă: „Puterea formidabilă a fotbalului de a aşeza oamenii în jurul unei povestiri despre înţelesul vieţii, sub pretextul unui joc, explică magnetismul fără egal cu care acest joc simplu captează şi converteşte atât minţile educate, cât şi sufletele simple” sau „Fotbalul e cea mai simplă formă de spectacol popular cunoscută în zilele noastre, cea mai directă şi puternică reprezentare a pasiunilor şi a convingerilor noastre în afara lumii educate (unde ne aşteaptă literatura şi muzica).”

Aceasta fiind ipoteza, restul cărţii (cu excepţia unor capitole asupra cărora voi reveni) nu este altceva decât o demonstraţie strălucită şi o pledoarie pentru o pecepţie mai nuanţată a fotbalului. Informat până în cele mai mici detalii, exagerând numai în expresie, nu şi în idee, Traian Ungureanu se mişcă cu dezinvoltură în acest spaţiu alternând perspectivele şi scriind capitole întregi de manual de fotbal, cronici de partide istorice, portrete de fotbalişti, antrenori şi preşedinţi de club într-o suită de istorisiri cu şi despre fotbal, devenit mai mult decât un personaj: un capitol de istorie. Fotbalul a influenţat istoria aşa cum şi istoria şi-a pus amprenta asupra lui. Plină de eroi şi de anonimi, de drame dar şi de momente înălţătoare sau fatale, istoria fotbalului nu poate fi abordată doar din perspectiva divertismentului sportiv, ci şi sociologic, politic, ideologic chiar. Traian Ungureanu are prestanţa unui... fotbalolog, a unui nou tip de analist care poate interpreta istoria vieţii private a ultimului secol doar comentând nişte statistici fotbalistice. Într-un articol de câteva pagini, jurnalistul ne arată cum apariţia şi dezvoltarea fotbalului englez s-a produs în paralel, ca într-un mecanism de determinare reciprocă, cu transformările vieţii sociale engleze. În anii ’60 „cultura populară engleză (muzica pop în locul operei şi fotbalul în locul bisericii) a provocat o eliberare de energie uriaşă, care a reanimat miraculos defunctul model fotbalistic englez ş...ţ Anglia proiectelor de masă, cu oţelării monumentale, oraşe atârnate de mine şi docuri fără pauză de comenzi, e tot mai mult naţiunea unei clase muncitoare care încetează să semene cu proletariatul clasic şi prinde gustul a ceea ce numim astăzi pretenţios entertainment. Cu alte cuvinte, poporul se duce la fotbal ca şi până atunci, dar, mai nou, merge şi la concerte pop, iar pe stadion arată ceva neaşteptat: că nu mai e o mulţime venită să se distreze şi că e o mulţime venită să se distreze cu convingerea că distracţia e ceva foarte serios.” (p. 261 şi urm.) Aceste texte despre fotbal ca o oglindă a societăţii noastre sunt, de fapt, (şi) nişte eseuri de morală, identitate şi mentalităţi. (1)

Dar Traian Ungureanu are şi un imens talent de povestitor. Ştie că efectul sporeşte dacă mesajul este livrat în cadrele unei povestiri şi, de aceea, textele lui despre fotbal funcţionează după legile purei naraţiuni. Cine are răgazul de a privi naratologic aceste articole, va descoperi cât de sofisticat sunt construite. O serie întreagă de strategii narative sunt folosite dezinvolt şi cu precizie.

La sfârşitul unei scurte monografii a lui Waldir Pereira, celebrul Didi, fotbalist brazilian din anii ’50, jurnalistul recunoaşte că nu l-a văzut niciodată jucând. Unde se termină datele reale şi unde începe, aşadar, ficţiunea? Traian Ungureanu are umor, este un bun portretist şi, în general, se vede că ştie literatură de la care împrumută orice artificiu pentru un surplus de expresivitate. O avertizare apare încă din manifest: „Aparenta mitocănie plină de vacarm a fotbalului reproduce surpriza pe care a adus-o în saloanele literare apariţia zgomotoasă a romanului. Ca şi romanul, fotbalul nu trăieşte singur, ci înconjurat de suflarea mulţimilor. Ca şi romanul, fotbalul nu are timp de codul manierelor elegante pentru că e chiar viaţa povestită mereu.” Dar ce fel de roman e fotbalul? Unele pasaje sunt scrise balzacian, altele au elemente naturaliste, împrumută vreun cod absurd sau, pur şi simplu, narează histrionic postmodern, autoreferenţial şi intertextual, întrerupt şi fragmentar, pe nivele multiple, cu disfuncţii de cronologie. Un dribling prelungit al lui Dobrin povestit pe câteva pagini (pp. 37-39) capătă farmecul bizar al unei secvenţe fantastice, stilul lui David Beckam de a lovi mingea poate fi, tehnic, asemănător începutului unei schiţe de Caragiale, o recenzie la Uşa interzisă glisează sau merge în paralel cu câteva consideraţii reflexive despre suporteri şi antrenorii de fotbal, în vreme ce Argentina lui Eduardo Duarte poate deveni subiectul unui savuros pamflet: „Isteria bombastică ţine loc de judecată politică. Economia e un bâlci înţesat de norod. Prin mulţime umblă judecători şi politicieni care îi uşurează pe gură-cască de parale. Caragiale are 37 de milioane de strănepoţi argentinieni. Los Miticos se nasc patrioţi şi mor amploaiaţi la stat. Toată lumea face rost de o slujbuşoară şi trăieşte binişor din vânzarea de aprobări, parafe şi intrări peste rând la Los Jefes (provincia Tucuman are 90.000 de funcţionari de stat la o forţă de muncă de 400.000 de oameni).” (p.285) Aceste texte despre fotbal ca o perfectă desfăşurare a ficţiunii în real sunt şi nişte foarte izbutite bucăţi de proză. (2) Ce personaje extraordinare pot fi beţivul genial George Best, ratatul-sensibil-plin-de-talent Paul Gascoigne, puştiul înfometat Rivaldo sau Nikolai Starostin, un fotbalist rus din anii ’30, pe lângă care destinul lui Ivan Denisovici pare o telenovelă! Şi cât umor în povestirea unui meci de fotbal încheiat cu scorul de 31-0 sau a unui înotător amărât gata să se înece în direct la Olimpiadă concurând într-o probă pentru care nu se antrenase niciodată!

În plus, peste tot există un tâlc, o morală, o mică lecţie despre viaţă. Traian Ungureanu este un moralist deghizat în cronicar sportiv. Multe fraze par mici sentinţe morale: „Fotbalul rămâne un joc de bărbaţi tulburaţi de femei.” Cam ca în literatură.

O secţiune distinctă a cărţii adună articole despre corupţia din fotbalul românesc, despre fenomenul dopajului, tot mai răspândit în ultimii ani, al corupţiei la nivelul înalt al CIO, FIFA, UEFA sau despre criza morală a gimnasticii româneşti. Aici, Traian Ungureanu este un analist pesimist, intransigent faţă de mercantilismul societăţii de consum care transformă tot mai mult sportul într-o afacere cu capital financiar fabulos. Sportul devenit de consum este privit şi analizat necruţător, iar oamenii de afaceri din spatele cinicelor strategii de marketing sunt judecaţi fără rest. Aceasta este şi o secţiune impresionantă datorită dezvăluirilor senzaţionale a dedesubturilor şi culiselor sportului, dar în acelaşi timp emoţionantă pentru că se ghiceşte uşor starea de revoltă şi de dezamăgire a jurnalistului: „Singura funcţie încă vie a fotbalului plasează acest joc, alături de traficul de ţigări şi de droguri, în plasa economiei mafiote. Fotbalul împarte cu societatea românească nenorocirea de a fi reformabil doar prin oboseala biologică a actualei generaţii de mafioţi” (p.113) sau „Spectatorul cu cecul în mână nu va mai tremura de emoţie după un voleu la vinclu, ci mai curând după ce va afla că salariul cutărui jucător a spart plafonul milionului de dolari sau că un alt cutare din echipa favorită e luat în serios la talk-show-uri la TV. Ne despărţim de fotbal cu convingerea că îl facem mai important. Nu facem decât să plătim preţuri de butic pentru un joc născut liber, în aer liber.” (p.211) Mai mult, nu am citit nicăieri o privire retrospectiva mai pertinentă, printr-o cruntă obiectivitate, a succesului Stelei din Liga Campionilor sau a carierei lui Hagi, două subiecte atât de importante şi, implicit, delicate pentru microbistul român.

În final, din 1 şi 2 aş răspunde unei întrebări lăsate pe parcurs stingheră: fotbalul poate fi un fascinant roman existenţialist, despre viaţă şi oameni la modul cel mai serios. Dacă pătrunzi fără prejudecăţi în sistemul de referinţă şi de percepţie al acestui extraordinar jurnalist. Vi se pare prea mult? Citiţi-l pe T.R.U.!



Traian Ungureanu, Manifestul fotbalist, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, 310 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara