Foarte respectată, dar prea puţin citită, mereu lăudată, dar arareori analizată altfel decît la nivelul unor comentarii generale, rostite din vîrful buzelor, poezia lui Şerban Foarţă este o nucă (prea/destul de) tare pentru critica foiletonistică de la noi. Cît despre cititori, nici cei care îi admiră versurile (mulţi dintre ei, via formaţia „Phoenix"), nici cei care le detestă nu-şi prea pot justifica opţiunea, ambele tabere ajungînd la „pupat Piaţa Endependenţi" prin ataşarea etichetei „manierism" de opera severineano-timişoreanului poet. Rezolvare pragmatică, avantajoasă din toate punctele de vedere, pentru că îi scuteşte pe cei în cauză de prea multe comentarii şi implicit de foarte posibile alunecări în ridicol. Pentru că poezia lui Şerban Foarţă este o perpetuă şaradă în care niciodată ceea ce se vede nu este ceea ce pare a fi.
Stilul Foarţă, probabil marca cea mai protejată din lirica românească, este un amestec între spontaneitate - improvizaţia după ureche demnă de un lăutar rutinat - şi erudiţie rafinată, de doctor în litere. De o parte ludicul, băşcălia, calamburul, coq-à-l’âne-ul, mimologismele, culorile, sevele şi miresmele unui limbaj poetic inimitabil, de cealaltă, intertextualitatea savantă, perfecţiunea prozodică, alternarea, pe parcursul aceluiaşi volum a unor formule lirice diferite, cu respectarea strictă a particularităţilor fiecăreia. În spatele fiecărui vers al lui Foarţă se ascunde (cel puţin) un clin d’oeil, unul sau mai multe semne camuflate pe care cititorul le observă sau nu. Oricît de multe astfel de semne ar descoperi (referinţe intertextuale, rime şocante, cuvinte dintr-un vocabular extrem de periferic sau chiar inventate, agramatisme şugubeţe, parafraze după versurile altora etc.) tot are sentimentul că au mai rămas destule lucruri ascunse.
Caragialeta* şi Caragialeta bis** sînt, la prima vedere, nişte traduceri din piesele, momentele şi schiţele lui Caragiale în limbajul poetic al lui Şerban Foarţă. Implicit, un portret al României de la 1900 făcut din comentarea lirică a ilustraţiilor epice lăsate de nenea Iancu. În realitate miza este mult mai mare. Dincolo de raportarea la opera lui Caragiale, Şerban Foarţă intră în dialog (direct sau aluziv) cu alţi poeţi români dinainte şi de după Caragiale şi face o demonstraţie de poetică aplicată, trecînd în revistă formele lirice şi tipurile de versificaţie din poezia română clasică. Poemul Mitică respectă întocmai ritmul şi rima „Luceafărului" lui Eminescu, primele două strofe indicînd clar intenţiile parodice ale autorului: „Avea serviciu-n Cişmegiu/ da muştele afară;/ cînd se-ntîlni cu-n lefegiu,/ cam după cinci, pe vară.// Mitică-i e amic fidel/ cu gîndul şi cu fapta,/ încît îi zice,-ndată, el:/ „Hai, că te iau în dreapta" ( Caragialeta bis, p. 63). Finalul din La Moşi sau urmările unei alimentaţii proaste îşi sporeşte efectul comic printr-o sonoritate care trimite într-un fel cu gîndul al sfîrşitul ceremonios al celebrei balade a lui Ştefan Augustin Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint: „…/ cînd tòţi tac şi muzica tace de tot,/ de sub scaunul căruia, oare,/ se-aude-o cadenţă ca de fagot?" (Caragialeta p. 44)
Cu minuţie de orfevru îşi cizelează Şerban Foarţă versurile în Caragialeta şi Caragialeta bis. Prozodia este pe cît de îndrăzneaţă pe atît de proaspătă (aviz poeţilor actuali care consideră vetuste formele poetice cu ritm şi rimă). Întîlnim rimă la siglă: „Unul ca mine,/ Un I.L.C.,/ nu e un cine/ este un ce;" ( Caragialeta, p. 32), rimă la silaba unui cuvînt: „el e omni-/ scient şi-un atu/ are: cu domnii/ mari, e pertu." ( Caragialeta, p. 33) sau rime franco-engleze: „la Esméralde,/ la five o’clock tea/ e intim şi cald/ tous les jeudis; ( Caragialeta bis, p. 16). Interesante efecte ( grafice) scoate poetul din scrierea abreviată a unor expresii: „- Şi-ai să-i spui dumneata/ şi mamiţii/ care-a fost soarta ta/ şi a Miţii// Miţo, nu-s bimbaşa/ (să n-am parte),/ îs pe sponci…Ş.a./m.d." (Caragialeta, p. 40). Rimele rare sau insolite sunt o specialitate a lui Şerban Foarţă. Şi asta nu de ieri de azi. Cîteva exemple dintre foarte multele care se pot da oferă poemul 1901, a.m.: "Pe Bulivar, la Eforie,/ la ’901 fix,/ vieaţa-i o euforie/şi nici o stradă nu-i un Styx.// O calfă traversează timpul,/ în timp ce domnii beau la Brofft;/ să treci în alt eon e simplu,/ pot pentru ca să zic: un moft." (Caragialeta p. 74).
Prin cuvinte, forme poetice şi citate din literatura începutului de secol XX Şerban Foarţă dă o prospeţime postmodernă lumii lui I.L. Caragiale. Dar spiritul lui Caragiale a îmbibat întreaga cultură română de ieri şi de azi. El poate corupe versuri devenite loc comun după primii ani de şcoală („Mult e dulce şi sărată/ brânza ce mâncăm,/ altă brânz-adevărată/ ca ea nu aflăm./ Chiar şi-atunci cînd este iască/ sau duhneşte a seu,/ mîncaţi brînză românească,/ pentru Dumnezeu"- Caragialeta bis p. 8 ) sau poate lua în băşcălie jargonul tehnic de ultimă oră, ca în sonetul Softul român: „Softul român,/ Soft,/ nu e un moft/ ca ăl bătrîn,- // prin care, în/ alt ev, la Brofft,/ Marele Kopht/ ţi-era frăţîn…// Fraţilor, softul/ este un Hopa-/ Mitică… Moftul// rămâne hardul,/ prin care gardu-l/ sări, - în Evropa." (Caragialeta bis, p. 72)
Prin publicarea celor două volume de versuri ale lui Şerban Foarţă, editura timişoreană Brumar a demonstrat, o dată în plus, că este cea mai selectă editură de poezie din România. Valoarea textului, corectura atentă, bunul gust al ilustraţiei (cu gravuri de epocă, perfect adaptate la aerul retro al textului), calitatea grafică, totul concură pentru realizarea unor cărţi bijuterii, aşa cum ne-am dori să vedem cît mai multe.
Şerban Foarţă este unul dintre rarisimii scriitori de la noi pentru care limba română nu mai are nici un fel de taină. Poemele sale erudite, superrafinate sînt un produs destinat exclusiv iniţiaţilor. Chiar dacă multe dintre ele, devenite versuri ale unor şlagăre rock, au ajuns pe buzele tuturor.
*Şerban Foarţă, Caragialeta, ediţia a II-a revizuită pe ici pe acolo, în părţile esenţiale, Editura Brumar, Timişoara, 2002, 90 pag.
** Şerban Foarţă, Caragialeta bis, Editura Brumar Timişoara, 2002, 86 pag.
