Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
V. Voiculescu – povestirile – de Alex. Ştefănescu


O colecţie de întâmplări bizare



Scrise între 1946 şi 1954 şi publicate abia în 1966, la trei ani după moartea autorului, povestirile lui V. Voiculescu au tulburat apele literaturii române, transmiţând un fior de nelinişte scriitorilor siguri până atunci de locul lor în ierarhia literară şi entuziasmându-i pe iubitorii de literatură care redescoperiseră de puţină vreme gustul pentru proza fantastică.

Cu numai un an în urmă apăruse volumul de debut al lui Ştefan Bănulescu, Iarna bărbaţilor, şi comentariile pe marginea lui încă nu se stinseseră. Un gen practic interzis în România timp de aproape două decenii, cât durase promovarea autoritară a realismului socialist, era relansat de un autor vag cunoscut (mai mult ca reporter), dar talentat. Şi iată că acum proza fantastică primea o nouă susţinere, testamentară, din partea lui V. Voiculescu, scriitor afirmat în legendara perioadă interbelică şi constrâns la tăcere în anii de după război.

În entuziasmul general s-a consacrat ideea că povestirile voiculesciene sunt exclusiv „proză fantastică“, astfel încât mai târziu, când s-a redeschis dosarul lor, unii critici literari (Al. George, de exemplu) au constatat, dezamăgiţi, că ele aparţin de fapt celor mai diferite categorii de proză.

Într-adevăr, dacă le examinăm cu atenţie, luând în considerare „subiectul“ fiecăreia, remarcăm caracterul lor eterogen. Unele sunt prelucrări ale unor informaţii apărute iniţial în ziare la „faptul divers“ şi intrate apoi în folclorul citadin (Capul de zimbru, Limanul, Proba, Vaca blestemată, Taina gorunului). Altele sunt, în esenţă, anecdote sau snoave (Fata din Java, Moarte amânată, Chef la mânăstire, Ciorbă de bolovan). Altele au substanţa unor poeme în proză (Căprioara din vis, Pescarul Amin). Altele intră în seria – consacrată în literatura balcanică – a istorisirilor cu tâlhari de drumul mare şi hoţi de cai (Behaviorism, Ispitele părintelui Evtichie, Alcyon sau Diavolul alb). Altele au factura unor „povestiri cu animale“, amintind de Jack London sau de Cezar Petrescu, cel din Fram, ursul polar (Ciobănilă, Revolta dobitoacelor). Fără nici o discriminare, V. Voiculescu mai cultivă senzaţionalul psihologic, a la Gib Mihăescu (Farsa), amintirile (Amintiri despre pescuit), povestea vânătorească (Lostriţa), relatarea de cazuri întâlnite în practica medicală (Şarpele Aliodor) ş.a.m.d.

Există, totuşi, şi un lot masiv de povestiri fantastice – inspirate din credinţele populare româneşti, ca şi cele ale lui Mircea Eliade – şi ele dau tonul (Viscolul, Iubire magică, Sezon mort, Lacul rău, În mijlocul lupilor, Lipitoarea, Sakuntala, Schimnicul).

În orice caz, proza scurtă a lui V. Voiculescu nu este nici pe departe expresia voinţei sale de a scrie proză fantastică. Autorul se comportă mai curând ca un colecţionar de întâmplări neobişnuite (reale şi imaginare) pe care le povesteşte cu artă, având un singur scop: să-l captiveze pe cititor. Pentru a-şi atinge scopul, foloseşte tot ce a aflat – interesant, bizar, pitoresc, înfiorător, hazliu –, de-a lungul vieţii lui de medic itinerant, de la pescari şi vânători, preoţi şi călugări, avocaţi şi judecători, ciobani şi pădurari.

Din atmosfera povestirilor reiese că adunarea materialului documentar s-a desfăşurat nesistematic, pe parcursul unor plăcute şedinţe de taifas, specifice vieţii de provincie, dar şi că autorul şi-a exersat în acele momente o anumită veleitate ştiinţifică, în consens de altfel cu unii dintre interlocutorii săi. Este vorba despre acei interlocutori cu profesii intelectuale din sate şi târguri uitate de lume care (înainte de război) trăiau cu iluzia că nu-şi pierd timpul, ci fac investigaţii etnografice şi antropologice. Apoi, scriitorul se mai foloseşte de informaţii, cu iscusinţă alese, din ziare şi reviste, din vechi broşuri de popularizare a ştiinţei, din almanahuri. Iar la nevoie inventează, pur şi simplu, tot felul de întâmplări nemaiauzite.



Jocuri narative



Ceea ce poate fi considerat, la V. Voiculescu, amatorism din punct de vedere ştiinţific este plin de farmec din punct de vedere literar. Scriitorul doar schiţează o explicaţie ştiinţifică a întâmplărilor ieşite din comun pe care le povesteşte şi o face fără convingere, mai mult dintr-un reflex de educator al ţăranilor, înclinând să admită şi intervenţia unor forţe supranaturale în desfăşurarea faptelor (tocmai în momentele de indecizie apare, de altfel, ca o irizaţie, sentimentul fantasticului, în conformitate cu binecunoscuta teorie a lui Tzvetan Todorov).

Dar nu este vorba doar de concurenţa dintre raţional şi miraculos, care nici nu funcţionează în toate povestirile, ci şi de bogăţia dezordonată a colecţiei de subiecte. Dacă ar fi fost cu adevărat interesat, ca un etnograf, de „studierea“ unor vechi obiceiuri şi practici magice, scriitorul ar fi devenit sistematic şi plictisitor. Aşa însă, ca diletant, el colecţionează şi informaţii doar pitoreşti, nerelevante sub raport etnografic, amestecă epocile, ca într-un paradis temporal, confundă cultura scrisă cu cea orală. Indiferenţa prezumptivă a cititorului este atacată mereu din alt unghi; în scurtă vreme acesta devine receptiv şi se supune cu încântare unui adevărat răsfăţ literar. Povestirile ies parcă dintr-un corn al abundenţei epice, ca poveştile Şeherazadei.

Criticul literar face o greşeală dacă extrage din această colecţie neorganizată o singură piesă şi pretinde că ea nu se ridică la valoarea altora sau că se află într-un raport de incongruenţă cu ansamblul sau că pleacă de la o idee pe care au mai folosit-o şi alţii. În mod ideal, povestirile trebuie citite una după alta. Este ca şi cum am privi într-un caleidoscop pe care l-am roti încet, fără să ne oprim pentru a studia un aranjament anume. Printre povestiri există şi capodopere, dar şi ele au de câştigat dacă sunt citite ca elemente componente ale unei culegeri.

De altfel, impresia de eterogenitate dispare în momentul în care dăm mai puţină importanţă „subiectelor“ şi ne lăsăm absorbiţi de arta narativă etalată de scriitor. Ca şi Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu face un spectacol din actul însuşi al povestirii. Nicolae Manolescu este primul care a remarcat gradul înalt de artistizare al povestirilor voiculesciene şi a propus, implicit, un nou mod de lectură a lor. Ne putem delecta urmărind nu numai peripeţiile propriu-zise istorisite de autor, ci şi modul ingenios în care el practică istorisirea. Parcă este un scamator care recurge la diverse trucuri pentru a crea impresia de realitate.

De multe ori îşi pune o mască – de avocat, de inginer, de medic – ca să devină mai credibil ca narator. El, scriitorul, face doar introducerea „oficială“, apoi se deghizează repede într-un nescriitor care povesteşte ce i s-a întâmplat. Iar perversitatea jocului literar merge atât de departe încât scriitorul îl contrazice uneori pe narator, acuzându-l că exagerează sau că datează inexact o întâmplare.

Regia spectacolului narativ este prin ea însăşi captivantă. În Capul de zimbru, întâmplarea cu ofiţerul care dă foc unui preţios timbru „cap de zimbru“ (primit în dar de la mama sa) pentru a reduce numărul timbrelor de acest fel existente în lume este povestită naratorului en tittre de un prieten, inginerul G., cunoscut filatelist, într-o zi ploioasă, cu atmosfera încărcată de electricitate, când cel dintâi zace în casă hărţuit de dureri de oase.

În Behaviorism, modul ingenios în care călugăriţele dintr-o mânăstire izolată scapă de o ceată de tâlhari este descris de „nenea Tase“, primarul unei mici localităţi, în faţa unei asistenţe condamnate la recluziune: „Ne găseam blocaţi de o viforniţă înspăimântătoare, cinci orăşeni, în satul P..., unde picaserăm într-o dimineaţă de Bobotează, chemaţi urgent de judecătorul local. Se iviseră acolo nişte raţe sălbatice într-un cot al Buzăului.“ Naratorul, înclinat spre exagerări, are mereu de înfruntat remarcile maliţioase ale ascultătorilor (ceea ce ne face pe noi, cititorii, să ne pierdem spiritul critic şi să ne solidarizăm cu el).

În Căprioara din vis, cel care povesteşte scene din trecutul îndepărtat al omenirii, retrăite de el, şi descoperă o surprinzătoare corespondenţă între vânătoare şi artă (ca vânătoare de imagini) este un bătrân sculptor.

În Farsa, sarcina istorisirii la persoana întâi a punerii la cale a unei farse care are consecinţe tragice (moartea, în urma unui atac de inimă, a femeii căreia i se fac declaraţii de dragoste în bătaie de joc) revine unui „bun amic“ al scriitorului, avocatul Alecu Ionescu de la Severin, aflat cu treburi la Bucureşti.

În Fata din Java, întâmplarea hazlie (dar având şi funcţie pedagogică) cu bogătaşul care află tardiv că „fata din Java“ pusă la dispoziţia lui, în aşternut, este de fapt o mică saltea în formă de sul, element indispensabil al confortului din ţările tropicale, este povestită chiar de bogătaşul în cauză, „unchiul Miti“, personaj antipatizat în mod declarat de naratorul „oficial“ (şi simpatizat de cititor).

În Chef la mânăstire, fastuoasa anecdotă despre preoţii şi călugării care fac un chef pantagruelic şi uită o iapă în clopotniţă este spusă de nimeni altcineva decât George Lesnea, la un fel de serată literară: „Ne strânsesem într-o seară la Ionel Teodoreanu.“ Judecând după stil, textul aparţine în mod evident lui V. Voiculescu. Dintr-un capriciu (sau poate pentru că întâmplarea o ştie cu ade-vărat de la G. Lesnea) el îl atribuie unui scriitor cu identitate reală, asumându-şi riscul de a fi... crezut.

În alte povestiri, autorul este însuşi narator, dar aceasta nu-l împiedică să se dedea unor jocuri narative. În Ciorbă de bolovan, de exemplu, el propune cititorului mai multe finaluri ale naraţiunii, enumerând inconvenientele fiecăruia dintre ele, cum vor face unii textualişti din anii ’80.



Genul care nu se demodează



Voiculescu nu are talentul lui Mihail Sadoveanu. Dar are o conştiinţă artistică datorită căreia îl egalează de multe ori pe marele său contemporan. (Iar dacă am compara numai scrierile postbelice ale celor doi, am constata că V. Voiculescu îi este în mod evident superior lui Mihail Sadoveanu, care în această perioadă şi-a pus talentul la dispoziţia analfabeţilor aflaţi la putere.)

Oricum, pot fi identificate preocupări comune, în primul rând preocuparea (sămănătoristă) de a salva de la uitare mituri şi eresuri, tehnici populare şi practici vrăjitoreşti considerate mai potrivite cu sufletul omenesc decât civilizaţia modernă. De aici, un enciclopedism al ambilor scriitori, care se simt datori să consemneze ceea ce mai ştiu ei despre străvechea civilizaţie ţărănească sau ceea ce reuşesc să afle de la alţii. Ei depăşesc, bineînţeles, nostalgia naivă a tradiţionaliştilor minori şi valorifică artistic, într-un stil rafinat, cu o discretă tentă de umor, inventarul de cuvinte nemaifolosite de multă vreme de orăşeni. Iată un citat din Sezon mort referitor la o crescătorie de fazani ascunsă într-o pădure:

„Charles umbla prin curte, luat cu asalt de o oaste întreagă de puişori, pui, puiendri, găini, cloşti, cocoşei şi cocoşi, care se ţineau după el cu tot soiul de piuieli, chirăituri, cloncănituri, cotcodăceli şi cucuriguri.“

Proza sadoveniană are o consistenţă de acuarelă, în timp ce povestirile lui V. Voiculescu sunt tablouri în ulei, păstrând urmele numeroaselor şi trudnicelor răzuituri operate de pictor.

În mod curios, V. Voiculescu a refuzat termenul de „povestiri“ pentru textele sale, preferându-l pe acela de „nuvele“. A fost o simplă eroare de apreciere sau o supunere faţă de prejudecata că povestirea reprezintă o rudă săracă a nuvelei, o formă de proză naivă şi demodată? N-avem cum să ştim. Cert este, în orice caz, că V. Voiculescu a scris povestiri, nu nuvele – făcând chiar un scop în sine din actul povestirii – şi că a dovedit el însuşi, ca şi Mihail Sadoveanu, că genul rămâne mereu la modă.

Cu o naivitate surprinzătoare, critica literară consideră capodopere exact acele povestiri pe care autorul însuşi le-a scris cu emoţia creării unor capodopere (explicând, într-o manieră digresivă, semnificaţiile lor mitice şi prevăzându-le cu finaluri apoteotice). În această situaţie se află, înainte de toate, mult citata şi comentata povestire Pescarul Amin – ilustrare epico-poematică a posibilităţii fiinţei omeneşti de a-şi aduce aminte originile sale îndepărtate, acvatice şi zodiacale.

Textul debutează cu o relatare realistă a unor scene din viaţa pescarilor din Delta Dunării, care prind un morun uriaş, într-un fel de ţarc construit într-o baltă, şi încearcă să-l scoată din apă. Dintre pescari se remarcă Amin, printr-o solidaritate stranie cu peştii. El se simte rănit sufleteşte atunci când brigadierul vorbeşte cu un orgoliu prozaic despre eventualitatea capturării morunului:

„– Dacă mi-o cădea la cârlige, îl duc la Bucureşti, se lăuda el. E o expoziţie a pescăriilor noastre. ş...ţ Pe Amin vorbele astea îl pişcară dureros, chiar parcă de inimă. Îi părea rău, tainica lui jivină să fie astfel pângărită, întinsă şi dezvăluită tuturor.“

Solidaritatea lui Amin cu peştii este şi fizică:

„Tăbăcit de vânt şi soare, şpescarulţ e încrustat ca de nişte solzişori: locurile porilor astupaţi de mâl şi de mâzga peştilor, cu care necontenit se freacă în bulboană.“

Până aici comunicarea dintre pescar şi vietăţile din mediul acvatic este verosimilă şi doar i se întrezăreşte sensul metafizic. Dintr-odată, însă, inabil, autorul părăseşte stadiul sugestiei, dătător de fiori, şi optează tranşant pentru o interpretare supranaturală a faptelor. Povestirea fantastică se transformă dezamăgitor în poveste. Şi încă într-o poveste ideologizată. Amin apare ca un personaj fabulos care, împreună cu totemul său, se avântă, printr-o sinucidere rituală, într-un fel de călătorie în timp, spre momentul genezei:

„Şi alaiul fabulos al peştilor se desfăşură triumfal, la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor, ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces, dintotdeauna, omul.“

Această mitologizare grandilocventă a impus multor comentatori; ei au făcut din Pescarul Amin (ca şi din câteva povestiri de aceeaşi factură: Lostriţa, Căprioara din vis, Ultimul Berevoi, Sakuntala) capodoperele lui V. Voiculescu. În realitate, capodoperele sale sunt altele şi anume povestirile scrise fără emfază stilistică.

Printre ele se numără, fără îndoială, Viscolul – istoria unui grup de soldaţi români surprinşi de un viscol cumplit în apropiere de graniţa cu Bulgaria. Posibilitatea de a explica straniile întâmplări trăite de ei şi în termeni ştiinţifici, şi în termeni mistici se păstrează de la început până la sfârşit, creând cititorului sentimentul fantasticului.

Ca în filmele lui Hitchcock, unde nu apariţia unui monstru apocaliptic, ci a unui avion zburând la mică înălţime sau a unei intendente încruntate instaurează o atmosferă neliniştitoare, în Viscolul furtuna de zăpadă, descrisă insistent, se transformă dintr-un banal fenomen meteorologic într-un fel de complot al forţelor malefice:

„Schijele de vânt îi plesneau, învineţindu-le carnea, scoţându-le sângele din vinele obrajilor, stâlcindu-le plămânii sub presiunea aerului proiectat cu violenţă în piepturile buşite. ş...ţ Apoi viforul, parcă sleit de paroxisme, se ostoia puţin şi se mulţumea să facă o horă de duhuri albe dănţuind împrejurul celor îngăduiţi o clipă să se adune la un loc şi să răsufle.“

Oamenii cei mai capabili să salveze grupul, vagmistrul Costache Negrea şi caporalul Ilie Ţintoi, se şi expun cel mai mult şi mor primii, îngheţaţi. Dar ei continuă să-i însoţească şi să-i ocrotească patern pe ceilalţi soldaţi, manifestându-şi astfel, de dincolo de moarte, sentimentul răspunderii. Scriitorul nu ne explică dacă nefireasca prezenţă post-mortem a celor doi reprezintă doar o iluzie necesară a grupului sau o reîncarnare. Însă tocmai echivocul este tulburător.

O adiere a morţii, de data aceasta doar înfricoşătoare, nu şi tandră, întâlnim şi în Lipitoarea, o poveste scurtă, de douăsprezece pagini, dar cu ecou de lungă durată în conştiinţa cititorului. Asemenea lui Mircea Eliade în povestirile lui fantastice, V. Voiculescu îşi ia ca sursă de inspiraţie o credinţă populară românească, cu deosebirea, însă, că n-o dezvoltă epic, ci exegetic. Este vorba de un element de zoologie mitică – presupusa existenţă a unei păsări de noapte, „lipitoarea“, care, conform poreclei ei, se alătură câte unui trecător întârziat şi înaintează prin întuneric odată cu el.

Descrierea asistenţei nocturne acordate de fantomatica pasăre este verosimilă – şi nemiraculoasă – din punct de vedere ornitologic, dar induce presimţiri sumbre:

„Dintr-odată, o umbră cu aripile arcuite, ceva mai mare ca un lăstun, plutea deasupra mea, ca să se aşeze la câţiva zeci de paşi înainte, în albia drumului, unde se făcea una cu întunericul.

Acolo sta nevăzută, lipită de pământ până mă apropiam gata s-o calc. Atunci se ridica fără zgomot, fără un fâlfâit, ca să se lase iarăşi la câţiva paşi, mai departe, de unde o sculam din nou. Astfel, mă însoţea cu o stăruinţă ciudată, petrecându-mă până în poartă.“

Pe măsură ce prezentarea „monografică“ a păsării avansează, se configurează – vag, pâlpâitor – ideea că misterioasa zburătoare ar fi de fapt sufletul călătorului:

„Într-o noapte cu lună plină, am prins-o în gura armei tocmai când se profila pe discul alb, ca o pată din lună, şi am descărcat carabina în ea. Dacă ar fi fost cu adevărat, nu mai putea scăpa vie. Odată cu detunătura, am simţit o atât de ascuţită fulgerare, ca şi cum glonţul s-ar fi izbit de astru şi s-ar fi întors înapoi în mine.“

În postura de „naturalist“, naratorul evocă apoi şi alte întâlniri ale lui cu pasărea; reiese că uneori „lipitoarea“ nu este sufletul călătorului însoţit de ea, ci al unui necunoscut aflat în agonie care cere ajutor. Se atinge, astfel, un maximum al „groazei“ instaurate încă din prima frază a povestirii.

În Iubire magică găsim din nou similitudini cu proza lui Mircea Eliade (de exemplu, cu La ţigănci, unde seducerea bărbatului este tot un act vrăjitoresc). Consecvent cu sine, V. Voiculescu adoptă însă, şi de data aceasta, inconfundabila sa atitudine de „cercetător“ (reminiscenţă, probabil, a perioadei în care scria broşuri de ştiinţă popularizată), interesat de civilizaţia rurală. Împreună cu un folclorist de profesie, prieten al său, naratorul pleacă într-un sat de munte, izolat şi greu accesibil, în care descoperă practici arhaice, la limita dintre tehnica populară şi magie. De pildă, află cum se pedepseşte un vultur care răpeşte păsări din curţile oamenilor (prin răstignire, ca să... afle şi alţi vulturi ce pot păţi), cum se scot puricii dintr-o casă (sub forma unui alai, atraşi de strălucirea unei lame de cuţit în întuneric), cum se adună pulberea de aur dintr-un râu de munte (cu ajutorul unor blănuri miţoase). Iar în cele din urmă află – pe propria-i piele – cum poate fi transformat un bărbat, prin mijloace oculte, în adoratorul fanatic – şi în cele din urmă în sclavul – unei femei.

Frumuseţea istorisirii constă în faptul că pasiunea sexuală provocată cu ajutorul vrăjilor – aşa delirantă cum este – seamănă perfect cu dragostea care apare de la sine în sufletul unui bărbat. Autorul descrie de fapt, cu artă, stupefacţia trăită de orice fiinţă omenească în momentul când se îndrăgosteşte şi crede că trăieşte un miracol.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara