Timpul este averea mea, spunea
Goethe.
Pasul măsurat, bine proptit în calea
anilor, îi aparţine şi artistului imperturbabil
pe care îl evocăm astăzi.
La talente care se domină şi îşi
strunesc neabătut impulsurile, cum e
Viorel Mărginean, sporul anilor ce
se aştern nu constituie o întindere
îngheţată, un ocean ostil, ca în viziunea
de neuitat a lui Eminescu: Optzeci de
ani trăiţi în lume nu se aşază în antiteză
cu „zarea eternei dimineţi”.
Bun în adînc, sever însă faţă de
sine, fără vreun răsfăţ năzuros cînd
îşi declară parcursul, Viorel Mărginean
îmi povestea cîndva o întîmplare din
anii studenţiei de la Belle-Arte. Cum
profesorul lor, mai puţin ilustru, se
îmbolnăvi, devenind indisponibil,
studenţii clasei lui trecură sub oblăduirea
lui Alexandru Ciucurencu, magistru
pe cît de harnic, pe atît de dotat. După
o repede ochire, meşterul îl designă
pe Mărginean să fie şeful clasei, o
însărcinare aproape administrativă.
De ce?, întrebase surprins prietenul
meu, pe atunci adolescent. Mai sînt şi
alţii care ar putea îndeplini acest
rol! „Pentru că dumneata – îi replică
meşterul, cu accentul lui inenarabil şi
cu un gest mimetic – ai maxilarul aşa!”
Şi îi desenă în aer un unghi drept.
Era, pentru Ciucurencu, îndeobşte
intuitiv, garanţia că tînărul din faţa lui
nu va ceda moliciunilor complezente.
Îl menea parcă viitorului, un asemenea
profil, cu angulaţie fermă, ca de Ulysse
pictat pe vechi vase greceşti. Intra,
cumva, într-o arie de pozitivă inducţie,
se înscria într-o posibilă tipologie de
făptuitori mult îndemînatici, gata să
ţină piept obstacolelor, fără de lene
ori de narcisism zadarnic.
*
Cînd reluase în propria lui scriitură
Odysseia, Kazantzakis îl purta pe erou
dincolo de balansul aventurilor
mediteraneene, îl punea să înfrunte,
în miezul Africii, arşiţa nemiloasă.
Mărginean, care şi-a purtat, în ce-l
priveşte, lucrarea artistică în expoziţii
pe meleaguri variate, în Europa şi
dincolo de fruntariile ei benigne, la
Salzburg şi Viena, la Hamburg şi
Mannheim, la Bruxelles, la Roma şi
Madrid, la New York şi Paris, n-a
fost nicicînd dispus să abdice de la
apartenenţa lui la o determinată
geografie, – înrădăcinat mai degrabă
spre o cumpănă la jumătatea
Septentrionului.
Se înţelege, tropismele definitorii
pentru o creaţie extins pictorică nu
încap în enunţuri de strictă meteorologie.
Hiperboreu în planul unor aspiraţii
sublime, te poţi simţi dincolo de
vreo fizică previzibilă, – geniul Gerului
detună în King Arthur al lui Purcell,
aşa cum învolburează spumegarea
imaginarului eminescian. Alburile
hibernale din peisagistica pe care o
desfăşoară pictorul nostru nu-s doar
transcriere a unui dat exterior. Frecvenţa
lor se revendică de la autoritatea unui
fapt moral. Denunţă o voinţă aspră de
stil, un refuz al pasivităţii în care poate
aluneca artistul, pe panta indolenţei
pitoreşti.
Sobrietatea lui a ales de la început,
fără ezitare. Chiar o aparenţă de
uscăciune lineară a desenului i-ar fi
repugnat mai puţin decât pletoricul
dezlănţuit în neştire. Încă de la primele
manifestări, un martor fiabil, precum
G. Oprescu nu se înşela cînd îl percepea
„îndrăzneţ în ce priveşte desenul”,
parcimonios pentru a salva o anume
încărcătură de energie: „cultivă un
desen sintetic” suna elogiul profesorului.
*
Stringente în alcătuirea lor lăuntrică,
alcătuirile peisagistice proprii lui
Mărginean nu-şi rătăcesc sub ninsori
imaculate reţeaua savantă de valori
ce susţine tabloul. Cînd vătuită blînd,
parcă pe dinăuntru, cînd scrisă în incizii
aşternute pe umeri de dealuri robuste,
zăpada modulează aici intangibilul
după tipare tainic eficace. Cîte o imagine
pipăie liniştit marginea lumii, făcînd
un iter suspendat, ca săgeata care stă
din aporia filosofului antic. Cutare
comentariu simbolic urmăreşte ritmat
întinderea, după cadenţe din spaţiul
mioritic. Nu scutură, în văzduh, vreun
frig de pustietăţi polare. În pulberea
aceasta diafană e conţinut un principiu
tonic, un fel de secretă cordialitate.
Candoarea ei exprimă un acord invincibil
cu sufletul ascuns al universului; care,
văzut de sus, adesea, ca o imensă
„grădină a cărărilor ce se bifurcă”, nu-i
o enigmă borgesiană; ci, mai degrabă,
un înveliş bine vălurit, pentru o existenţă
urcînd din adîncuri netemătoare.
*
Punct de emergenţă al puterilor ce
ne sunt reazem şi temelie, satul transilvan
unde a văzut lumina, Cenade, în judeţul
Alba, înseamnă pentru V. Mărginean
un tipar emblematic, în perpetuitate
funcţionînd concret şi inuzabil. Dacă
adăpostise, cu generaţii în urmă, şi
naşterea unui vlăstar care să-l vrednicească
sub semnul duhului, Ion Agîrbiceanu,
locul i-a rămas pictorului nostru ca
o referinţă de neşters. Întîia lui operă
antologică face, în 1965, racordul între
acest ireductibil Heimat ardelean,
dominînd valea Tîrnavei, şi filonul
opţiunii sale rafinate, de ascet al alburilor
suverane. Salutînd în ea o sinteză –
între perspectiva à vol d’oiseau bruegeliană
şi preţiozităţi secrete, dinspre depărtări
extrem-orientale şi persane, condeie
pertinente ale criticii, Nicolae Argintescu-
Amza bunăoară, luau implicit act
deopotrivă de un veritabil salt calitativ
al picturii transilvane; dovedinduse
aici, în Iarnă la Cenade, fidelă
pământului din care creştea şi, în
acelaşi timp, deloc marginală, deschisă
unui orizont de asimilări fără complexe.
*
Cu antene altfel exploratoare decît
ale înaintaşilor, generaţia care-şi anunţa
prezenţa prin atare semnale – Viorel
Mărginean, Ana Lupaş, Mircea Spătaru – îi pregătea artei româneşti din
Transilvania sorţii unei legitime reînnodări
cu o centralitate francă, de înţeles şi
expresie. Citadelă a identităţii noastre
daco-romane, în veacurile cînd ni s-a
lămurit plămada etnică, aceste reliefuri
transilvane au sprijinit înţelegerile cele
mai luminoase privind geografia noastră
concentrică: în descripţii ca aceea a lui
Gérando, spre exemplu, pe care Tudor
Vianu a pus-o nimerit în paralelă cu
paginile unde Bălcescu trasează cadrul,
pentru epica fulgurantă din Istoria
Românilor sub Mihai-Vodă Viteazul.
Îi era hărăzită unei asemenea situări
în epicentrul etnogenezei noastre,
favoarea unei complementarităţi
creatoare, răzbind peste factorii ce
debilitau provincial ambianţa culturală.
Cînd Mărginean, nicicum reticent la
varii explorări, ancorează acasă, gestul
său nu e regres retractil, întoarcere
către confortul unor duioşii perimate.
Ion Brad, născut în aceeaşi regiune
cu pictorul, la numai cîteva sate distanţă,
cînd a croit revista astfel intitulată,
„Acasă”, voindu-se un receptacol pentru
stenice fidelităţi, n-a întîrziat să-i ofere
artistului o reconstituire atentă a ceea
ce fusese „preajma” copilăriei sale.
Din fotografii semnate de fiul său,
plasticianul Alexandru Mărginean, se
recompunea o tălăzuire de spaţii văzute
veridic, în rezistenţa lor neascunsă
faţă de tratări parazitar sentimentale.
Ghiceai pămînturi „întabulate”, parcă
stîrnind ecouri din prozele aprige
ale lui Pavel Dan, cînd ochiul privitorului
se lipea de zvîcnirea porţiunilor
imbricîndu-se, brune, pînă la limita
priveliştii. Pale de alb, iernatic spulberate
peste întinderi, se resorbeau în echilibrul
total, pe care-l degajau imaginile.
Un fel de ontologic respect, faţă de
lucruri ce se arată cum ar trebui să
fie, simţire decantată definitiv în lirica
lui Lucian Blaga – stea calmă adăstîndune
visarea la zenitul Transilvaniei –
dilată pe dinăuntru capacitatea de
cuprindere sortită unui concept durabil,
ce nu se cade interpretat în mod privativ,
după măsuri meschine. În cazul lui V.
Mărginean, ponderea lui „acasă”
depăşeşte concretul locuirii, memoria
lui vuieşte de tainele fabulei fără sfîrşit
care e pădurea.
Am urcat cu el în desişul de codru
care-i înconjura cuibul copilăriei, –
fecior de pădurar, el revenea cu
drag în căsuţa unde asculta nestînjenit
rumorile fiinţei uriaşe a naturii. M-a
condus în chip firesc să-mi descopere
protocolul de blîndeţe în vigoare acolo,
ieslele de fîn puse iarna la îndemîna
căprioarelor, ori bulgării de sare pregătiţi
pentru botul lor suav.
*
Natura, astfel chemată la mila şi
osîrdia protectoare a omului, e îndreptăţită
să exulte, o anume inflexiune participativă
se constată şi din partea pictorului,
cînd îi simte zbaterea nedomolită şi
pulsaţia inocentă. Crescut pe făgaşuri
oricît de şerpuite, în domnia verde ce
te aspiră spre nepătruns şi te închină
primordialului, sufletul său de artist
n-are cum ocoli emoţia pe care o
generează multiplicitatea de miracol
viu a făpturilor Domnului.
Printr-o aplecare de simpatetică
posesiune, le-ar voi armonizate, făcîndu-ş
i semne de curtoazie dintr-o casă
ordonatoare în alta, ca într-un tablou
al lui Mendeleev pentru lumea biologică,
unde ambiţia de a clasa cedează bucuriei
gureşe, – că speţele există inumerabil,
că păsăruici minuscule vin să viziteze
lineatura dedicată lepidopterelor.
De la efigiile lor singulare, grandios
veghiind perimetrul expoziţiilor
semnificative, plasticianul trece la un
cumul saturat de gingaşe reflexe,
un Calendar al fluturilor, de pildă,
fantastic şi minuţios totodată.
Să nu ne mire, la acest creator
capabil de ordine indubitabilă, alianţa
arcuită în ultimii ani, între habitudini
de economie sagace a expresiei şi o
redundanţă de tezaur celebrativ, pentru
puterile vieţii. Căci Mărginean a
transgresat graniţele, în acest nou
freamăt, de frunze foşnind luxuriant,
dar inteligibil, pe axe de simetrie care
logodesc contrariile; printre aripi
învoalte, plutind într-un abur dens,
ordonat muzical, precum o partitură
extensivă cît Delta.
*
Locuri şi rosturi s-a numit ultima
lui expoziţie din acest an, la Centenarul
unei Academii cu menire pragmatică
– Academia de Studii Economice.
Locuri care şi-au afirmat net un sens
dincolo de întîmplător, cînd, de exemplu,
artistul invitat la UNESCO în 1992,
a aşternut pe edificiul principal de la
Paris, în Place Fontenoy, pe înaltul
a vreo trei etaje, o imensă pictură
panoramică, înfăţişînd, din creştetul
munţilor pînă la mare, o cascadă
învăluitoare de privelişti deloc didactice,
unde trimiterile etnografice sînt juste
– cutare acoperişuri din Ţara Moţilor,
bunăoară – şi totodată suscită un
feeric care nu înspăimîntă, ci odihneşte
senin imaginaţia. Ca Demiurgul carel
ia de mînă pe Adam, în timpul
unic pe care-l descrie Cartea Genezei,
să-i arate opera sa, căci a constatat,
spune Scriptura, că e bună, pictorul
crede într-o dimineaţă inepuizabilă
a lumii.
A o numi limpede, cu o pregnanţă
neştirbită, această misiune l-a susţinut
infailibil. Un aici şi un acumbine rostuite
deschid braţe pentru un totdeauna
benefic. De aceea Nichita Stănescu,
avînd în faţă curgerea unui film despre
pictura lui Mărginean, Culorile zborului,
putuse inventa pe loc, exclamativ, un
comentariu ce cavalcadează întinderile.
Şi se întreba, cu noimă, într-o largă
respiraţie: „Mărginean n-o fi avînd
el vreun bunic vultur, de-a prins în
creier atîta zbor? ”
Să-i mulţumim, de ziua lui, pictorului,
pentru agerimea acestei priviri, neoprită
către înalturi, pentru înaintarea lui
salubră către astfel de înţelesuri
care fortifică şi alină.
Care ne îndeamnă să rostim fără
sfială locul nostru în lume!
Dan HAULICA
Preşedinte de Onoare
al Asociaţiei Internaţionale a
Criticilor de Artă
