România în anul 2000. Aceasta a fost una dintre compunerile la modă, cînd eram în clasele primare, iar învăţătoarea mea avea probabil pasiuni viitorologice pentru că ne-o dădea măcar o dată pe an. Cum nouă deceniile ne păreau veacuri, ca oricărui copil care n-are prea mulţi ani de pămîntean la activ, ne lăsam imaginaţia să construiască cele mai minunate lucruri cu putinţă: circulaţia cu rucsaci zburători, biciclete şi trotinete cu motor, trenuri aeriene, patine cu propulsie automată şi schiuri care nu te lasă să cazi, drumul cu "racheta", pe Lună şi retur, în fiecare seară. Luna, desigur, pe care oamenii ajunseseră deja, era toposul favorit al compunerilor noastre ştiinţifico-fantastice, la concurenţă cu Marte: cine nu fusese pe Lună sau pe Marte măcar o dată, într-un caiet dictando, cine nu le civilizase şi nu le acoperise cu păduri, gazoane şi flori smălţuite, cu hoteluri în care aveai telefon cu ecran şi comunicai cu cei lăsaţi pe Pămînt, în care primeai printr-o simplă apăsare de buton tot ce-ţi dorea inima şi ce-ţi pretindea foamea: îngheţată şi prăjituri şi bomboane? Culinar, utopiile noastre se rezumau la capitolul deserturi şi imaginaţia era destul de limitată, din lipsă de repere gastronomice. Copiii aveau toate drepturile adulţilor, în lumea aceea, permis de conducere şi brevet de pilot, casă personală şi vacanţă la bunul plac, iar lucrurile pe care le făceau erau întotdeauna bune, salvatoare, civilizatoare. Absolut toate compunerile noastre erau roz şi, nu ştiu de ce, se ocupau numai de domeniul tehnic, în special "transporturi". Diferenţe întîlneai numai la descrierea performanţelor cinetice ale maşinăriilor şi, în timp ce unii vorbeau de drumul Braşov-Bucureşti parcurs într-un sfert de oră, la alţii dura un singur minut sau o "fracţiune de secundă". Cuvîntul teleportare nu intrase încă în vocabularul copiilor, deşi scamatoria spaţială era descrisă destul de exact. În entuziasmul nostru ingineresc, nici nu ne păsa de oameni, de viaţa lor petrecută dincolo de ferestrele ermetice ale maşinilor zburătoare.
         
Nimănui, desigur, nu i-a trecut vreodată prin cap să imagineze că în secolul următor, în anul 2003, drumul Braşov-Bucureşti se va face tot în 3 ore bătute pe muchie. Nimeni dintre cei care scriau anual compunerea despre România în 2000 n-a avut ideea să descrie o lume perfect analogă, în trăsăturile ei esenţiale, cu cea în care trăiam atunci şi poate că, în vocabularul critic cu care eram învăţaţi să vorbim, colegii ar fi spus imediat că o asemnea compunere "nu corespunde titlului". Oraşul din România anului 2003: oameni obosiţi, nervoşi, urît îmbrăcaţi. Şoferii care se înjură între ei, ca şi atunci, pietonii care umblă ca drogaţi, dînd unii peste alţii, vînzătoare la fel de acre, funcţionari la fel de adormiţi şi de indolenţi, scrisori care fac tot trei zile între două oraşe aflate la 50 de kilometri distanţă, şosele cu gropi la fel de mari, dar mai multe. Fumezi praf, în oraş, imediat ce nu mai plouă, maşinile te stropesc cu noroi imediat ce plouă. Armate de cerşetori. Faţade cenuşii, crăpate, blocuri în care se simt aceleaşi mirosuri de mîncare, apa care se opreşte cînd ţi-e lumea mai dragă, pentru că ţevile sînt putrede şi pleznesc o dată pe săptămînă. Oameni care nu salută cînd intră într-un compartiment de tren, într-un ascensor în care mai sînt şi alţii, într-o încăpere. Oameni care nu salută la plecare. Oameni care nu răspund la salut. Oameni care se îmbrîncesc şi nu spun pardon sau mă scuzaţi, care au uitat să spună mulţumesc. Feţe rele, mohorîte, agresive, vorbe oribile pregătite pe corzile vocale, gata să explodeze la cea mai mică gîdilătură. Sărăcia mulţumită de ea însăşi, leneşă, statică, idiotizată şi bogăţia dinamică, lipsită de gust, suficientă, agresivă. Certuri. Politicieni incapabili, alegători manipulaţi. Tineri care visează doar să plece din ţară şi să rămînă oriunde, numai aici nu. Oboseală generală. Tot Adrian Păunescu la televizor, veşnic tînăr şi ferice şi veşnic mulţumit de sine.
        
O asemenea compunere ar fi fost o utopie negră şi gîndul negru era interzis în şcolile de odinioară. În plus, ca să închipui o lume atît de banală şi de asemănătoare cu cea în care erai, ţi-ar fi trebuit prea multă imaginaţie. Atît de ingenioşi nu aveam cum să fim.