Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Utopia literaturii de Alexandru Condeescu


Jumătate de secol poezia românească s-a scris pe zidurile închisorilor. în loc de ferestre. Ea deschidea condamnaţilor perspectiva mirifică a mirajelor neţărmurite, libertatea paradisiacă a reveriilor impenitente. Literatura s-a transformat pentru acea vreme într-un ritual al evadării din timpul profan şi strivitor al istoriei. O poezie de sorginte concentraţionară, deci a negării realului, a refugiului în imaginar şi în metaforele lui, oficiau poeţii.

De la Radu Gyr şi Vasile Voiculescu la Virgil Mazilescu şi Cristian Popescu, ei şi-au scris versurile pe pereţii celulelor şi carcerelor, ai subsolurilor şi mansardelor, pe tencuielile apartamentelor din prefabricate, pe zugrăveala camerelor din cămine şi blocuri şi, mai nou, ironic, derizoriu şi realist, feriţi de "ochii albaştri" ai Securităţii, pe varul veceurilor aceloraşi închise încăperi. A fost modul lor, ignorând sau negând opacitatea zidurilor, transformându-le în ecrane ale propriilor proiecţii interioare, de a-şi învinge prin visul poetic boala schizofreniei generale la care îi împingea paranoia dictaturii. Şi au crezut cu asupra de măsură în el, ca şi în rostul, ba chiar în menirea lor în societatea totalitară. Se pare însă că, spre sfârşitul mileniului, închisorile au devenit neretabile. Lagărele comuniste s-au dovedit bugetofage, n-au mai produs decât literatură. Pe deasupra, descurajaţi, tot mai mulţi autori au murit din tutun, din vodcă, din amor, nemaiîndurând nebu-nia disimulării, simţind că-i părăsesc puterile de a mai lucra în tehnica trompe l'oeil decoruri fanteziste pe jegul realităţii.

Dar atunci, în anii '60, ani ai tinereţii lor entuziaste, poeţii născuţi în preajma unui război ce avea să fie pierdut de români, au câştigat bătălia cu stupida poetică a "realismului socialist" creând, în consens cu orizontul de aşteptare al lectorului vremii, un veritabil mit al literaturii. într-o "complicitate fertilă" (Ilie Constantin) cu cititorii prinşi şi ei în închisoarea unei realităţi dictatoriale şi avizi de ficţiune, scriitorii anilor '60 au constatat că actul cultural, literar-artistic, a preluat în societatea contemporană lor funcţia compensatoare ("opium pentru popor", cum ar fi spus Marx) a credinţei într-o altă lume, mai bună şi mai frumoasă. Kitsch-ului comunist al proiectului şi programului, terorizante, ale unei utopii sociale pe cât de falsă, pe atât de aberantă, i se opune trăirea atentică a emoţiei estetice, catharsisul eliberator al speranţei confundării vieţii cu actul artistic.

Sufocată de politică, etica se va metamorfoza pentru autor şi publicul său în estetică. Pentru artistul revoltat contra răului absolut al ideologiei comuniste, obligând la prostituarea creatorului şi la ocultarea convingerilor lui intime, a face binele în sens ideal, dincolo de accepţia imediată, contingentă, a bunătăţii, devine a face bine opera în sine, respectându-i autonomia şi propriile criterii. în pofida puterii, a ingerinţelor politice, a interdicţiilor şi a indicaţiilor cenzurii, începând din deceniul şapte, autorul care se respectă va acţiona după o intransigentă morală a "lucrului bine făcut". A crea un obiect de artă adevărat echivalează de fapt cu lupta împotriva falselor producţiuni impuse de comunism, polemizând indirect cu propaganda "literaturii angajate" agreate de partid. Autonomia esteticului va fi astfel maxima victorie a autorilor, ultima redută în faţa imixtiunii puterii politice, cetatea ideală pe care scriitorii o recuceresc integral spre mijlocul anilor '60, refugiindu-se apoi, definitiv, după un lung asediu, printre ruinele ei, mai târziu, în întunecatul deceniu nouă. într-o existenţă mutilată de duplicitate, din triada "calităţilor fundamentale" - adevărul, binele, frumosul - singura valoare accesibilă în epocă rămâne frumosul care va suplini într-o măsură copleşitoare şi compensatorie degradarea celorlalte două. A realiza o creaţie autentică este felul artistului de a nu (se) minţi, de a găsi, chiar şi esopic, "cuvântul ce exprimă adevărul" fiinţei sale. Adevărul, însă nemaiputând fi liber, se restrânge dramatic la adevărul intrinsec valorii operei. Nu este o luptă de stradă, dar este o atitudine de revoltă şi rezistenţă, cu consecinţele ei represive pentru breslele artiştilor profesionişti, ajunşi fără voia lor să joace un rol neaşteptat în linia întâi a con- fruntărilor ideologice. Desigur, în ochii moraliştilor din alte timpuri istorice şi alte spaţii culturale decât cele ale dictaturii ceauşiste, este exagerat, ba chiar ridicol, a vorbi în atare situaţie despre o rezistenţă, fie ea şi prin cultură, dar ea a fost aproape singura lumină, oricât de firavă, din acei ani ai întunericului.

O altă utopie, a literaturii, începea să dubleze realitatea tot mai sordidă a unei lumi fără nici un sprijin spiritual şi moral, religios ori civic, în afara artei. în acest spirit profund utopic s-a format noua paradigmă literară a generaţiei postbelice, o paradigmă neomodernă a stilului înalt, pur şi grav, în care ironia era exclusă, iar jocul era luat în serios, avându-şi riscurile lui. Categoria "înaltului" şi cea a "idealului de zbor" reluau şi continuau mai degrabă pe orizontală, pieziş, categoria "absolutului" şi pe cea a "esenţelor" din paradigma literară modernistă a deceniului patru, fără "metafizica transcendentală" a acesteia, interzisă în epocă şi înlocuită de artişti cu o transcendenţă a operei care se relevă numai în gestul sacru al creaţiei. Această stranie "metafizică a artei", dominantă în deceniile şapte-opt, a iscat în rândul generaţiei postbelice o poetică a imaginarului absolut, generatoare adesea de metafore complicate, oculte, ermetice, menite să comunice peste capul cenzurii un mesaj aluziv, uneori esopic, cititorului familiarizat cu cele mai absconse limbaje simbolice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara