Sonetul, spunea, cu dreptate, jucînduse puţin, Stefan Aug. Doinaş este „o instituţie italiană, cu sucursale în toată Europa, la fel ca papalitatea“. Sucursala de la noi s-a deschis în secolul XIX, cu Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Macedonski şi, fireşte, Eminescu, apoi s-a consolidat, în modernitate, prin Vasile Voiculescu, Al. Philippide, Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Ion Pillat, G. Topîrceanu, Mihai Codreanu; frapantă este soarta pe care o are sonetul în poezia noastră de azi pentru că, iată, deşi e o specie care părea că aparţine unor paradigme lirice demult apuse, „tiparul“ revine, este reluat intens, cu pasiune aproape, de poeţi precum Nina Cassian, Constanţa Buzea, Leonid Dimov, Serban Foarţă, Tudor George, Emilian Marcu, Grigore Hagiu, Ion Horea, Radu Cârneci (care e şi autorul unei Antologii a sonetului românesc), Teodor Pîcă, Aurel Rău, Dan Botta, Horia Bădescu, cu ale sale Ronsete etc. Printre aceştia, Horia Zilieru care, după mai multe „tatonări“ preliminare, mai ales, în volumul Doamna cu sonetul, consacră sonetului ultima sa carte, Manuscrisul de la Înviere (Editura Junimea, 2013). Dincolo de opţiunea pentru „forma fixă“, în care se regăseşte alături de „modelele“ sale, declarate în dese rînduri (Eminescu, Arghezi şi Ion Barbu) – şi, pentru a întări toate acestea, Horia Zilieru schiţează un microeseu intitulat, cu versul poetului din alt veac, „Să simt plutind deasupră- mi geniul morţii“ –, Manuscrisul de la Înviere se fixează în profilul ştiut al unui poet pe care Eugen Simion îl numea „ultimul suprarealist“.
Poemele din Manuscrisul de la Înviere, ca, de altfel, toată poezia lui Horia Zilieru sînt foarte elaborate, parte dintr-un angrenaj care se mişcă din prezent spre trecut, din paradigma de sensibilitate a omului de azi spre orizontul îndepărtat al miturilor şi textelor biblice. Aproape fiecare poem are o variantă, curgerea textelor e secţionată, la intervale atent alese, de fotocopiile unor manuscrise ale poetului, cu scrisul său (de mînă, fireşte) baroc, inconfundabil şi de necitit, desene, ilustraţii care trimit spre alchimiştii şi truverii Evului Mediu; angrenajul, savant orchestrat, începe să funcţioneze chiar de pe coperta cărţii, pe care artistul plastic Florin Buciuleac o imaginează exact în textura structurii de adîncime a poeziei: crucea Jertfei şi a Învierii, alături de una dintre fotografiile celebre ale manuscriselor de la Qumran. Înainte de a fi scris, universul poetic e descris prin scenariul bine pus la punct al desenelor, ilustraţiilor, pozelor, fotocopiilor „variantelor“. Construcţia lirică din Manuscrisul de la Înviere poartă spre două repere; e, poate, un ziggurat ale cărui trepte/ nivele re-prezintă semne şi simboluri din cele mai diverse mitologii, de la celţi şi geţi, pînă la incaşi şi extrem orientali, iar în vîrf, deasupra, unindu-le înţelesurile ascunse, greu de descifrat, crucea de la capătul Golgotei; sau, poate, e cuptorul alchimiştilor, des invocat în cărţile anterioare, unde se amestecă toate acestea, ard pentru a restitui esenţa, „aurul“ mărturisirii lui Iisus. Ziggurat sau Athanor, poezia lui Horia Zilieru condensează începuturile şi sfîrşiturile figurilor mitice pentru a releva ceea ce s-a numit Spiritus mundi care, în viziunea poetului e Mîntuitorul: „Tu cea mai tristă singură şi bună/ tu candelă de jertfă visătoare/ tu răsărit apus şi înstelare/ tu mugur în explozii de furtună/ tu strană şi potir cuminecare/ tu leagăn şi colind şi nor şi lună/ tu ţipăt ce pustia încunună/ tu rugăciune la iluminare/ tu harul şi prescura din petale/ tu smirnă şi ofir din patrafire/ tu roza orchestrîndu-mi cimitire/ tu Ghetsimani şi Auralul, iată-l/ multplînsumi suflet exilîndu-l Tatăl/ într-un mormînt al lacrimilor tale“ (Tu). Cititorul poeziei lui Horia Zilieru are două „soluţii“ de lectură: fie o abordează ca pe o desfăşurare caleidoscopică de imagini, provenind din fastuosul imaginar poetic, în efluvii de nume, simboluri, jocuri de cuvinte, culori, figuri exotice, fie se angajează în labirintul de semne, cu riscul rătăcirii, al eşecului decriptării, cu inevitabilul şi supărătorul „stop joc“.
Horia Zilieru îşi construieşte poemele, începînd chiar de la tiparul sonetului (rime alternate, ritm iambic/endecasilabic, două catrene şi două terţete, vers din unsprezece silabe, nuclee tonale etc.), le lucrează şi nu se lasă ademenit de cîntecele de sirenă ale „inspiraţiei“ şi improvizaţiilor de tot felul; între poeţii care citesc înainte de a „compune“ versuri, Horia Zilieru e printre ultimii mohicani. În consecinţă, cititorul poeziei sale va trebui să lucreze, şi el, în timpul lecturii; nu să urmeze firul cărţilor citite de poet, pentru că acestea sînt, oricum, ţinute la „fondul secret“ al bibliotecii borgesiene, ci să (re)construiască în orizontul semnelor şi simbolurilor dominante care jalonează culoarele înguste, întunecoase, misterioase ale labirintului (ipostaziat în cele mai diverse imagini: „litera ocultă“, „monahala grotă lexicală“, scara de incendiu, „scorbura obscură“), parcurs într-o „înlănţuire peregrină“, între „rune înnodate“; dar la capăt aşteaptă iluminarea, locul luminii şi al iniţierii. Acesta e pariul scrierii/ citirii unei poezii unde totul e semn: carnea, cripta, lupul get, sîni hermetici sau eretici, prescura, dar şi semne venite în text pe calea codului cultural: „Nemîntuitul ochi văzu, iubito,/între ruine trupul de lumină/ cutia milei spaţiul înlumină/ uitate plăsmuiri. Cine-a orbit-o/ fecunda unduire opalină?/ Pe scara de incendiu Riga Crypto/ a scos pe Enigel, eucalipto,/ «în humă unsă» răbdătoare lină./ Îmbracă-i somnul. Cumpăna tresare/ starea pe loc caverna orbitoare/ a runelor deşartă înnodare./ Ceteşte: «viro con go e o lig»/ şi joacă-l pe califul să-pă-lig/ spre conul de infern în sărbătoare“ (Aură – variantă).
Ceea ce personalizează Manuscrisul de la Înviere între celelalte cărţi dintr-o impresionantă bibliografie lirică, deschisă în urmă cu peste cincizeci de ani, cu volumele Florile cornului tînăr, Orfeu îndrăgostit, Alcor şi Iarna erotică, rămîn reţeaua densă de semne şi simboluri, precum şi cîntecul truverului, al altui Orfeu îndrăgostit. Astfel, roza, „floarea de geniu a poetului“, cum îi spune Eugen Simion, tutelează şi această carte: roza e a iubirii, dar, deopotrivă, „orchestrează cimitire“ – rană „văzătoare“ în „întunecimea criptei la răscruce“ –, e a alchimiştilor, a truverilor şi heraldicii medievale, într-o cavalcadă amintind de negurosul Uhland: „Aud cu ochii şi nu pot traduce/ impulsuri surde sonuri de sonată/ o parte-a nopţii cearcănul înoată/ întunecimea criptei la răscruce./ Obscura cavalcadă detonată/ asudă Răstignirea grea pe Cruce/ şi rana văzătoare o străluce/ pînă se-închide roza-însîngerată./ Cît mă seduci? zeiţă adorată/ anat-emheb (cu lance scut secure)/ să mă întorci în Ugarit o dată/ toţi morţii tăi orînduiţi să-ndure/ exodul meu şi tirsul de agată/ vecia sîngelui vergin să bată“ (Sînge). Sînt, apoi, „anxioasele“ şi „epigonele“ pietre (semi)preţioase (agatul, opalul, ametistul, malahitul şi jadul), florile (azaleea, „orbita sexului“, agava, crinul, tuberozele), lexicul, fermecător în arhaicitatea sa, al unei limbi bogate, ca de pagină cronicărească (vergin, manuscript, ceteşte, subt, văzum, tîngă, strein), locuri, figuri si topos-uri mitice (Galileea, Valea Iosafat, Bethleem, Yerihon, Salomeea, „regina harpă vidră dansatoare“, gnomii Nordului, „nuntaşul incaş”, „decima wallhală“, Kali, „grotă senzuală”, zeiţa „neagră“ din mitologia vedică), realul, în ironic citat („Yahoo. «Veniţi privighetoarea cîntă/ şi liliacul e-nflorit». Poetul/ în mantă- albastră peste vremi Ascetul/ Atletul în poem visa o nuntă/ a cerului egal cu sine”, scrie Horia Zilieru în Yahoo) şi, ascunzîndu- se în jocul manuscrisului cu palimpsestul, poezia şi poetul însuşi, Urmuz din Galaad, cum îşi spune: „Retoric sînii magdaleni haremul/ îl pilotau. Încă mai simţi pe limbă/ înmuguritul limb. Urechea schimbă/ limbaj de clopot. Lotofag bo(h)emul/ căzut în contemplaţia gotlimbă/ şi-a tatuat elementar horemul:/ Urmuz din Galaad. O noapte temu-l/ de domra-bas şi tîrnosita drimbă/ şi inorog. Mînia eldoradă/ îşi cerne aur lepădata soma./ Nu-i mai dansezi? Florida glaucoma/ prin mit consacră o irodiadă/ mergînd pe manuscripte palimpseste./ Amarnic drog te mistuie, poveste” (Lentando – variantă).
Poezia din Manuscrisul de la Înviere e a unui suprarealist rătăcind în vremuri şi locuri biblice, alături de magi – „Plecase după «Steaua-sus-răsare»./ Doar peste deal (în vis) Ierusalemul/ da semn. Avea prescura şi poemul/ (dictat de voci de sus) un pumn de sare/ şi trei rizomi de napi precît Golemul./ Urma în gînd troiţa călătoare/ cu Maica din icoana văzătoare/ pe bolta surdă depănîndu-l ghemul/ acelui drum fără de capăt. Unde/ l-au dus ostatec litere deşarte?/ căzute cuie din cuvîntul moarte./ Tăcerea magilor pe chip ascunde/ funii şi scripeţi şi răni fecunde/ tămîia albă morţilor se-împarte“, scria Horia Zilieru în Tărîmuri, în „decembrie 2010“ –, truver bătînd la porţile ghintuite ale cetăţilor medievale, (în)cîntînd femeia harpă ori anahoreta: „Văzum o Roză la întunecare/ trecînd lucarna oarbă-n sfîşiere./ Pe boltangîndurată tînga piere/ învăpăiatul har din duh răsare./ Ating prin nori răpitele galere/ cît ora mea de gheaţă o dogoare/ un chip de fată ca o revărsare/ de tunete prin limpezi coliere./ Stă înflorită la clavir şi strînge/ uleiul sfînt în candela bogată/ de ochiul şarpelui temut să scape./ I-aştern arpegii şi ceaslov şi harpe/ şi sihăstria pleoapelor prin sînge/ o suie la Icoana adorată“ (Adorata).