După ce am urmărit dubla origine
(dacică şi latină) a uriaşului, din
urrais şi surrexit („S-a sculat din
morţi”) = urrais us dauthaim =
surrexit e mortuis, Matei 27,64,
să ne oprim acum la sârg şi sârguinţă,
care provin din prezentul verbului surgo,
ere, surrexi, surrectum = a se scula, a
se ridica, a se înălţa, a creşte, a apărea:
surgere e lecto = a se scula din pat,
surgere ad dicendum = a se ridica să
vorbească.
În Matei 27,63, în versetul anterior
celui pe care l-am citat puţin mai înainte,
avem un bun exemplu: „După trei zile
mă voi scula” = afar thrius dagans urrisa
= post tres dies surgo. Se observă lesne
că în dacică avem şi aici tot urrisa, de
la verbul urraisan, din care provine uriaşul,
pe când în latină nu mai avem „afluentul”
pentru uriaş care era perfectul surrexit,ci
avem prezentul surgo, ere, din care s-a
ajuns la sârg.
Cuvântul sârg, ca şi compusul său,
sârguinţă, înseamnă străduinţă, hărnicie,
silinţă, zel. Se crede, greşit, că l-am luat
din maghiarul sürgös, când în realitate
la venirea ungurilor noi ne străduiam
de veacuri să fim cât mai sârguincioşi.
E folosit, de asemenea, în locuţiunea
adverbială cu sârg, însemnând iute,
repede, îndată.
În cuvântul de astăzi se păstrează
destul de mult din ridicarea şi zelul originii
sale latine. Când te sileşti şi dai dovadă
de râvnă şi hărnicie nu faci în fond altceva
decât să te scoli, să creşti, să te înviorezi.
În limba veche mai ales, sârgul şi expresia
adverbială cu sârg sunt asociate verbelor
de mişcare aşa zicând sârguitoare sau
mobilizatoare, ba uneori acestea apar
chiar în chip de completare alipită la
verbul a (se) sârgui: „Să sârguiască să
vie să-i lovească fără veste”, spune Ureche.
Sau, în Pravilă: „De va fura neştire vreun
lucru care de va sârgui să-l întoarcă a
cui au fost, să fie iertat”. Sau „Sârgui
şi alergă şi spuse bărbatului ei” (Biblia
de la 1688). Sau: „Au şi repezit la Ion
Vodă să sârguiască, să vie mai de sârgu
cu oastea” (N. Costin). Sau: „Cât Bogdan
îl auzea / de sârg mi se repezea” (Alecsandri).
În sfârşit, la Coresi, cunoscutul verset
biblic pe care l-am citat data trecută
pentru a ilustra prezenţa înlesnirii
(„Ce este mai lesne...”): „Ce iaste mai
uşor şi mai cu sârg a face, de acestea
sau a zice scoală şi îmblă?”, unde în latină
pentru scoală avem surge, cuvânt
care, aşa cum vedem, n-a dispărut, ci
doar s-a mutat, în cadrul aceluiaşi câmp
semantic, puţin mai înainte, sub forma
construcţiei adverbiale cu sârg. Ar fi
de altfel neverosimil, spun asta pentru
eventualii cârcotaşi, ca în evoluţia de
la latină la română transmisia să se
efectueze întocmai, în structuri nemişcătoare,
ceea ce face ca orice posibilă obiecţie de
„infidelitate” sau „abatere” în mintea
moştenitorilor care suntem noi să se
dovedească mofturoasă şi nedreaptă.
Dacă verbele surgo, ere, surrexi şi
suscito, are exprimau scularea, ridicarea,
compusele lor, resurgo, ere, resurrexi
şi resuscito, are au ajuns să exprime
cu timpul nu doar reluarea şi accentuarea
acţiunii, ci, în perioada creştină, ridicarea
din mormânt şi scularea din morţi, adică
învierea, ceea ce astăzi numim resurecţie
sau resuscitare, recurgând la neologisme
luate sau inspirate de limbile neolatine
surori din Apus.
Ajungem astfel la cel de al treilea
cuvânt din titlul acestui articol în două
părţi, anume răsucirea.
Să vedem mai întâi câteva accepţii
ale verbelor a suci şi a răsuci, evident
false slavisme, de la înţelesurile generale
până la cele speciale şi chiar tehnice.
Pe Cănuţă om sucit îl cunoaştem
cu toţii. Uneori te suceşti singur şi te
perpeleşti, alteori te sucesc alţii, ba chiar
te sucesc şi te învârtesc. Există, la răsucirea
sau ţesutul firelor, o unealtă numită chiar
sucitoare.
Firul se suceşte prin întoarcere sau
învârtire. În sens figurat, a suci pe cineva
înseamnă a-l lua la întrebări. Tot figurat,
a se suci înseamnă a se zbuciuma, a-şi
frământa mintea pentru a ieşi dintr-o
încurcătură sau pentru a găsi o soluţie.
Mai înseamnă, tranzitiv şi reflexiv, a face
să-şi schimbe sau a-şi schimba brusc
poziţia corpului sau a unei părţi a corpului
sau a se întoarce în altă direcţie. În
expresia a o suci sau a suci vorba înseamnă
a da alt sens sau alt înţeles convorbirii
pentru a-şi ascunde gândurile, a ocoli
adevărul. O altă expresie, a suci şi a
răsuici (pe cineva) înseamnă a-l hărţui
cu întrebări pentru a-l pune în încurcătură.
În verbul a suci parcă stăruie uneori
înţelesurile biblice ale revenirii, ale
reînvierii, ale întoarcerii de altundeva
(nu doar ale întoarcerii sau torsului firelor).
Iată câteva exemple „Asta ne-ar trebui,
zise Ana, sucind firul gândului comun,
să moară acum în toiul secerii” (Dan).
Sau, la Arghezi: „Cântă lăstunii la fereastră,
sucind ecourile în sute de câte cântece
fărâme”.
E greu de spus totuşi dacă în exemplele
de mai sus stăruie sau nu reminiscenţe
din sensul religios al învierii. Sigur
este că a suci şi a răsuci sunt folosite
frecvent cu sensuri laice, într-un plan
strict material, de întoarcere (întors), de
învârtire, de înapoiere („M-am sucit
înapoi din drum”) sau de încolăcire. Să
nu uităm originea religioasă a colacului
(din colo, colere, colui, cultum), poate şi
a vârcolacului, în care s-ar putea să se
fi împletit elemente de cult păgân şi
de cult creştin. Vârcolacii ţin neîndoielnic
de un cult religios, ca şi strigoii, moroii,
ce se tot învârtesc, se duc şi se întorc,
se sucesc şi se răsucesc între lumea celor
vii şi lumea celor morţi. La Gorovei,
vârcolacii „se suie la lună pe aţa ce s-a
sucit într-o zi de duminică”. Să mai
amintim că, tehnic vorbind, cum ni se
explică într-un vechi manual, firele
„se zice acum că le răsuceşte fiindcă le
suceşte invers (s.n.) de cum au fost sucite
întâia oară fiecare în parte”.
Ne putem întreba, fireşte, dacă şi
când sensurile laice se împletesc cu cele
religioase. Oare nu cumva a o suci
înseamnă a-şi ascunde gândurile sau
a da un alt înţeles vorbelor pentru a se
eschiva de la întrebările incomode cu
privire la înviere ale fariseilor dintotdeauna.
Sunt, desigur, cazuri în care nu putem
avea dubii că mintea ne este sucită de
cel viclean, care urmăreşte să ne întoarcă
de la dreapta credinţă, cum ne avertizează
mitropolitul Dosoftei: „Dracul, de-a vedea
că te îndoieşti, va răsuci inima ta să nu
ieşi de la voia lui”.
În acest hăţiş semantic, în care se
amestecă sensuri laice şi sensuri religioase,
putem oare găsi o călăuză care
să ne scoată la lumină? Examinând
îndeaproape pasajele biblice în care apar
verbele consacrate cu timpul în latină
pentru a exprima învierea, anume (re)surgo
şi (re)suscito (cu substantivele corespunză
toare: resurrectio şiresuscitatio), cred
că am găsit o cheie. Această cheie sau
explicaţie ne-o oferă existenţa în dacică
a două verbe cu aceeaşi tulpină şi cu terminaţ
ie asemănătoare, dar nu identică,
iar în sufixele lor infinitivale rezidă
diferenţa semantică a specializării.
Unul este urraisan, pe care l-am
întâlnit cel mai des în exemplele citate
mai înainte, şi pentru care Köbler dă
echivalentul surgo, surgere, surrexi,
surrectum, cu compusele lui exurgere
şi resurgere. În germană: erstehen, sich
erheben, aufstehen.
Celălalt este urraisjan, pentru care
avem mai multe echivalenţe latineşti,
atât în ordine exclusiv sau precumpănitor
materială, cât şi în ordine spirituală:
elevare, erigere, exsurgere, resuscitare,
suscitare. În germană: zum Aufstehen
bringen, aufrichter, erregen, erwachen.
Iată şi câteva exemple. În situaţiile
în care în dacică e folosit cel de al doilea
verb, urraisjan, avem de preferinţă în
latină suscitare.
În Matei 8,25, când ucenicii, speriaţi
de furtună, îl trezesc pe învăţătorul lor
care adormise, verbul folosit e a deşepta
din somn, în mod concret, eventual prin
zgâlţâieli, ceea ce ne trimite la răsucirea
în somn de pe o parte pe alta: „L-au
deşteptat (suscitarunt eum = urraisidedun
ina) zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că
pierim”.
Ca echivalent latin pentru acest al
doilea verb dacic, urraisjan, apar în mod
curent, pentru cazurile concrete de
ridicare (din reduco, cum am arătat mai
de mult), verbele elevare şi erigere:
„Şi apropiindu-se a ridicat-o apucând-o
de mână” (Marcu 1,31), unde în vetus
latina avem erexit, iar în Vulgata ne
întâmpină elevavit.
Cele două verbe dacice, urraisan şi
urraisjan acoperă însă şi o zonă comună,
de interşanjabilitate. Din această zonă
flu, cum era numită pe vremea când
logica algebrică se ocupa de teoria
ansamblelor sau a mulţimilor, pot fi
extrase deopotrivă suscitare şi surgere
pentru una şi aceeaşi realitate: învierea
din morţi. Este cazul învierii lui Lazăr,
care este incontestabil o înviere din morţi,
dar nu este învierea din morţi la viaţa
veşnică, dobândită prin judecata de apoi.
După învierea aşa zicând temporară
şi pământească săvârşită de Iisus Hristos,
Lazăr este sortit să mai trăiască un timp
pe lumea aceasta, din care a înviat
rămânând totuşi în ea , fără a ajunge
în lumea de dincolo. Pentru acest tip
de înviere e folosit verbul latin suscitare:
„Lazăr, pe care îl înviase din morţi” =
suscitavit e mortuis, ni se spune în Ioan
12,1, iar câteva versete mai încolo apare
din nou sintagma suscitavit e mortuis,
când ni se vorbeşte despre iudeii
veniţi să-l vadă pe Lazăr, pe care Iisus
îl înviase din morţi (12,9). Preluarea din
latină în română nu funcţionează însă
întocmai, şi aşa se face că noi nu putem
spune astăzi că Lazăr a fost răsucit din
morţi (eventual răsucit dintre morţi) deşi
în latină, în cazul lui Lazăr, s-a folosit
suscitavit a mortuis, ci spunem a
înviat din morţi. Verbul a suci (cu compusul
a răsuci) se foloseşte numai în sintagma
a (se) suci ori a (se) răsuci în mormânt.
Mai există un pasaj în care diferenţa
de folosire dintre verbele resuscitare
şi resurgere pare să ne indice că nu avem
de a face cu o inovaţie pe teren românesc
a non-interşanjabilităţii cu pricina, ci
originea ei se află chiar în latină. Iată
pasajul din Întâia epistolă către corinteni
ce pare să se afle la originea specializării
celor două verbe mai sus pomenite în
expresii diferite legate de morţi, respectiv
de morminte: pe când răsucirea este
numai în morminte, învierea este, în
schimb, atât din morţi, cât şi din morminte.
Capitolul se intitulează chiar Învierea
Domnului şi învierea noastră. Apostolul,
care a propovăduit învierea din morţi
a lui Iisus Hristos, îşi vede misiunea
subminată de neîncrezătorii care („cum
zic unii dintre voi...?”) tăgăduiesc învierea
morţilor, făcând să se năruie însăşi
perspectiva mântuirii (versetele 13-14):
„Dacă nu este înviere a morţilor (resurrectio
mortuorum), nici Hristos n-a înviat (non
resurrexit). Şi dacă Hristos n-a înviat
(non resurrexit), zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică şi
credinţa noastră”.
Până aici s-a folosit verbul resurgo,
ere. De aici încolo, într-un alt cadru, mai
restrâns, închis ca într-o cutie în
cadrul cel amplu al întregului capitol, se
va folosi de două ori la rând, în mod
compact, verbul suscitare. Acest
cadru nou şi de o altă natură, referitor
la mărturia apostolilor, care s-ar putea
dovedi falsă dacă s-ar adeveri ipoteza
celor ce tăgăduiesc învierea, justifică
pentru Ieronim folosirea verbului suscitare,
intercalat brusc în seria mai lungă a
obişnuitului verb resurgere: „Ne
aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui
Dumnezeu – îşi continuă Apostolul
argumentaţia în versetul 15 – pentru că
am mărturisit împotriva lui Dumnezeu
că a înviat pe Hristos (quod suscitavit
Christum), pe Care nu L-a înviat (quem
non suscitavit) dacă deci morţii nu înviază
(si mortui non resurgunt). De remarcat
că pentru acţiunile din planul ipotetic
este folosit tot verbul de care ne ocupăm
aici, anume resuscitare, şi în versiunea
anterioară Vulgatei pe care o reconstituie
Gabelenz şi Loebe: quod resuscitavit
Christum, quem non resuscitavit.”
De aceea răsucirea e în mormânt,
iar resurecţia este din morţi. În încheiere
pentru a face legătura cu celelalte cuvinte
ale mănunchiului, cei ce se ridică din
morminte la înviere, sculându-se de sârg
sau cu sârg, devin uriaşi.
