După ce am urmărit dubla
origine (dacică şi latină)
a uriaşului, din urrais
şi surrexit („S-a sculat
din morţi”) = urrais
us dauthaim = surrexit
e mortuis, Matei 27,64,
să ne oprim acum la sârg şi
sârguinţă, care provin din
prezentul verbului surgo, ere,
surrexi, surrectum = a se scula,
a se ridica, a se înălţa, a creşte,
a apărea: surgere e lecto = a
se scula din pat, surgere ad
dicendum = a se ridica să
vorbească.
În Matei 27,63, în versetul anterior
celui pe care l-am citat puţin mai
înainte, avem un bun exemplu: „După
trei zile mă voi scula” = afar thrius
dagans urrisa = post tres dies surgo.
Se observă lesne că în dacică avem
şi aici tot urrisa, de la verbul urraisan,
din care provine uriaşul, pe când în
latină nu mai avem „afluentul” pentru
uriaş care era perfectul surrexit, ci
avem prezentul surgo, ere, din
care s-a ajuns la sârg.
Cuvântul sârg, ca şi compusul
său, sârguinţă, înseamnă străduinţă,
hărnicie, silinţă, zel. Se crede, greşit,
că l-am luat din maghiarul sürgös,
când în realitate la venirea ungurilor
noi ne străduiam de veacuri să fim
cât mai sârguincioşi. E folosit de
asemenea în locuţiunea adverbială
cu sârg, însemnând iute, repede,
îndată.
În cuvântul de astăzi se păstrează
destul de mult din ridicarea şi zelul
originii sale latine. Când te sileşti
şi dai dovadă de râvnă şi hărnicie nu
faci în fond altceva decât să te
scoli, să creşti, să te înviorezi. În
limba veche mai ales, sârgul şi expresia
adverbială cu sârg sunt asociate
verbelor de mişcare aşa-zicând
sârguitoare sau mobilizatoare, ba
uneori acestea apar chiar în chip
de completare alipită la verbul a (se)
sârgui: „Să sârguiască să vie să-i
lovească fără veste”, spune Ureche.
Sau, în Pravilă: „De va fura neştire
vreun lucru care de va sârgui să-l
întoarcă a cui au fost, să fie iertat”.
Sau „Sârgui şi alergă şi spuse bărbatului
ei” (Biblia de la 1688). Sau: „Au şi
repezit la Ion Vodă să sârguiască, să
vie mai de sârgu cu oastea” (N. Costin).
Sau: „Cât Bogdan îl auzea / de sârg
mi se repezea” (Alecsandri). În sfârşit,
la Coresi, cunoscutul verset biblic pe
care l-am citat data trecută pentru
a ilustra prezenţa înlesnirii („Ce este
mai lesne...”): „Ce iaste mai uşor şi
mai cu sârg a face, de acestea sau
a zice scoală şi îmblă?”, unde în latină
pentru scoală avem surge, cuvânt
care, aşa cum vedem, n-a dispărut,
ci doar s-a mutat, în cadrul aceluiaşi
câmp semantic, puţin mai înainte,
sub forma construcţiei adverbiale cu
sârg. Ar fi de altfel neverosimil, spun
asta pentru eventualii cârcotaşi, ca
în evoluţia de la latină la română
transmisia să se efectueze întocmai,
în structuri nemişcătoare, ceea ce
face ca orice posibilă obiecţie de
„infidelitate” sau „abatere” în mintea
moştenitorilor care suntem noi să se
dovedească mofturoasă şi nedreaptă.
Dacă verbele surgo, ere, surrexi
şi suscito, are exprimau scularea,
ridicarea, compusele lor, resurgo,
ere, resurrexi şi resuscito, are au
ajuns să exprime cu timpul nu
doar reluarea şi accentuarea acţiunii,
ci, în perioada creştină, ridicarea din
mormânt şi scularea din morţi, adică
învierea, ceea ce astăzi numim
resurecţie sau resuscitare, recurgând
la neologisme luate sau inspirate de
limbile neolatine surori din Apus.
Ajungem astfel la cel de al treilea
cuvânt din titlul acestui articol în
două părţi, anume răsucirea.
Să vedem mai întâi câteva accepţii
ale verbelor a suci şi a răsuci, evident
false slavisme, de la înţelesurile
generale până la cele speciale şi chiar
tehnice.
Pe Cănuţă om sucit îl cunoaştem
cu toţii. Uneori te suceşti singur şi
te perpeleşti, alteori te sucesc alţii,
ba chiar te sucesc şi te învârtesc.
Există, la răsucirea sau ţesutul firelor,
o unealtă numită chiar sucitoare.
Firul se suceşte prin întoarcere
sau învârtire. În sens figurat, a
suci pe cineva înseamnă a-l lua la
întrebări. Tot figurat, a se suci înseamnă
a se zbuciuma, a-şi frământa mintea
pentru a ieşi dintr-o încurcătură sau
pentru a găsi o soluţie. Mai înseamnă,
tranzitiv şi reflexiv, a face să-şi schimbe
sau a-şi schimba brusc poziţia corpului
sau a unei părţi a corpului sau a se
întoarce în altă direcţie. În expresia
a o suci sau a suci vorba înseamnă a
da alt sens sau alt înţeles convorbirii
pentru a-şi ascunde gândurile, a ocoli
adevărul. O altă expresie, a suci şi
a răsuici (pe cineva) înseamnă a-l
hărţui cu întrebări pentru a-l pune
în încurcătură.
În verbul a suci parcă stăruie
uneori înţelesurile biblice ale revenirii,
ale reînvierii, ale întoarcerii de altundeva
(nu doar ale întoarcerii sau torsului
firelor). Iată câteva exemple „Asta
ne-ar trebui, zise Ana, sucind firul
gândului comun, să moară acum în
toiul secerii” (Dan). Sau, la Arghezi:
„Cântă lăstunii la fereastră, sucind
ecourile în sute de câte cântece
fărâme”.
E greu de spus totuşi dacă în
exemplele de mai sus stăruie sau nu
reminiscenţe din sensul religioas
al învierii. Sigur este că a suci şi a
răsuci sunt folosite frecvent cu sensuri
laice, într-un plan strict material, de
întoarcere (întors), de învârtire, de
înapoiere („M-am sucit înapoi din
drum”) sau de încolăcire. Să nu uităm
originea religioasă a colacului (din
colo, colere, colui, cultum), poate
şi a vârcolacului, în care s-ar putea
să se fi împletit elemente de cult
păgân şi de cult creştin. Vârcolacii
ţin neîndoielnic de un cult religioas,
ca şi strigoii, moroii, ce se tot învârtesc,
se duc şi se întorc, se sucesc şi se
răsucesc între lumea celor vii şi lumea
celor morţi. La Gorovei, vârcolacii
„se suie la lună pe aţa ce s-a sucit
într-o zi de duminică”. Să mai amintim
că, tehnic vorbind, cum ni se explică
într-un vechi manual, firele „se zice
acum că le răsuceşte fiindcă le suceşte
invers (s.n.) de cum au fost sucite
întâia oară fiecare în parte”.
Ne putem întreba, fireşte, dacă şi
când sensurile laice se împletesc
cu cele religioase. Oare nu cumva
a o suci înseamnă a-şi ascunde
gândurile sau a da un alt înţeles
vorbelor pentru a se eschiva de la
întrebările incomode cu privire la
înviere ale fariseilor dintotdeauna?
Sunt, desigur, cazuri în care nu
putem avea dubii că mintea ne
este sucită de cel viclean, care urmăreşte
să ne întoarcă de la dreapta credinţă,
cum ne avertizează mitropolitul
Dosoftei: „Dracul, de-a vedea că te
îndoieşti, va răsuci inima ta să nu
ieşi de la voia lui”.
În acest hăţiş semantic, în care
se amestecă sensuri laice şi sensuri
religioase, putem oare găsi o călăuză
care să ne scoată la lumină? Examinând
îndeaproape pasajele biblice în care
apar verbele consacrate cu timpul în
latină pentru a exprima învierea,
anume (re)surgo şi (re)suscito (cu
substantivele corepsunzătoare:
resurrectio şi resuscitatio), cred că
am găsit o cheie. Această cheie sau
explicaţie ne-o oferă existenţa în
dacică a două verbe cu aceeaşi tulpină
şi cu terminaţie asemănătoare dar
nu identică, iar în sufixele lor infinitivale
rezidă diferenţa semantică a specializării.
Unul este urraisan, pe care l-am
întâlnit cel mai des în exemplele citate
mai înainte, şi pentru care Köbler dă
echivalentul surgo, surgere, surrexi,
surrectum, cu compusele lui exurgere
şi resurgere. În germană: erstehen,
sich ehrben, aufstehen.
Celălalt este urraisjan, pentru care
avem mai multe echivalenţe latineşti,
atât în ordine exclusiv sau precumpănitor
materială, cât şi în ordine spirituală:
elevare, erigere, exsurgere, resuscitare,
suscitare. În germană: zum Aufstehen
bringen, aufrichter, erregen, erwacken.
Iată şi câteva exemple. În situaţiile
în care în dacică e folosit cel de al
doilea verb, urraisjan, avem de
preferinţă în latină suscitare.
În Matei 8,25, când ucenicii, speriaţi
de furtună, îl trezesc pe învăţătorul
lor care adormise, verbul folosit e a
deşepta din somn, în mod concret,
eventual prin zgâlţâieli, ceea ce ne
trimite la răsucirea în somn de pe
o parte pe alta: „L-au deşteptat
(suscitarunt eum = urraisidedun ina)
zicând: Doamne, mântuieşte-ne,
că pierim”.
Ca echivalent latin pentru acest
al doilea verb dacic, urraisjan, apar
în mod curent, pentru cazurile concrete
de ridicare (din reduco, cum am arătat
mai de mult), verbele elevare şi erigere:
„Şi apropiindu-se a ridicat-o apucând-o
de mână” (Marcu 1,31), unde în vetus
latina avem erexit, iar în Vulgata
ne întâmpină elevavit.
Cele două verbe dacice, urraisan
şi urraisjan acoperă însă şi o zonă
comună, de interşanjabilitate. Din
această zonă flu, cum era numită pe
vremea când logica algebrică se ocupa
de teoria ansamblelor sau a mulţimilor,
pot fi extrase deopotrivă suscitare şi
surgere pentru una şi aceeaşi realitate:
învierea din morţi. Este cazul învierii
lui Lazăr, care este incontestabil o
înviere din morţi, dar nu este învierea
din morţi la viaţa veşnică, dobândită
prin judecata de apoi .
După învierea aşa zicând temporară
şi pământească săvârşită de Iisus
Hristos, Lazăr este sortit să mai
trăiască un timp pe lumea aceasta,
din care a înviat rămânând totuşi
în ea, fără a ajunge în lumea de dincolo.
Pentru acest tip de înviere e folosit
verbul latin suscitare: „Lazăr, pe care
îl înviase din morţi” = suscitavit e
mortuis, ni se spune în Ioan 12,1, iar
câteva versete mai încolo apare din
nou sintagma suscitavit e mortuis,
când ni se vorbeşte despre iudeii
veniţi să-l vadă pe Lazăr, pe care
Iisus îl înviase din morţi (12,9).
Preluarea din latină în română nu
funcţionează însă întocmai, şi aşa se
face că noi nu putem spune astăzi că
Lazăr a fost răsucit din morţi (eventual
răsucit dintre morţi,) deşi în latină,
în cazul lui Lazăr, s-a folosit suscitavit
a mortuis, ci spunem a înviat din
morţi. Verbul a suci (cu compusul
a răsuci) se foloseşte numai în sintagma
a (se) suci ori a (se) răsuci în mormânt.
Mai există un pasaj în care diferenţa
de folosire dintre verbele resuscitare
şi resurgere pare să ne indice că
nu avem de a face cu o inovaţie pe
teren românesc a non-interşanjabilităţii
cu pricina, ci originea ei se află chiar
în latină. Iată pasajul din Întâia
epistolă către corinteni ce pare să
se afle la originea specializării celor
două verbe mai sus pomenite în
expresii diferite legate de morţi,
respectiv de morminte: pe când
răsucirea este numai în morminte,
învierea este, în schimb, atât din
morţi cât şi din morminte.
