De mic am fost îndoctrinat cu ceea
ce însemna „lupta de clasă” şi
au trecut ani până când am reuşit
să mă limpezesc oarecum la
minte. Lupta de clasă pe care
marxism- leninismul o consideră un
factor de bază al progresului social şi
istoric, condiţie a accesului în paradisul
ateu, ascunde de fapt o realitate
psihologică atroce, ca să nu spun de-a
dreptul satanică: ura de clasă. Doctrina
comunistă, deşi mâzgălită pe hârtie
de nişte intelectuali, a servit în
acest fel claselor de jos care-şi legitimau
dreptul la putere.
O societate tradiţională, rezumând,
era împărţită în patru categorii. Pe
primul loc erau sacerdoţii (preoţii),
urmau cavalerii (aristocraţii), pe urmă
meşteşugarii – aici intră şi agricultorii
–, din a căror clasă ulterior avea să se
formeze burghezia cu toată diversificarea
ei, pentru ca pe ultimul loc să fie aceia
care nu ştiau nimic să facă şi care
nu aveau nici un căpătâi, pleava,
am zice, dar pe care oricât ai măturao
tot rămâne şi, la momentul respectiv,
sare la beregată. La hinduşi, această
ultimă clasă era numită Shudra, iar
reprezentaţii ei, priviţi de restul societăţii
cu multă rezervă. Evident, sub „shudrişti”
sunt paria, care nu mai intră în nici
o schemă. De remarcat că proletariatul
a luat naştere din shudra şi nu din
paria. Proletarul, spus pe şleau, este
muncitorul necalificat, acela care, cum
am spus, nu ştie să facă nimic şi dispune
doar de forţa braţelor sale pentru a
câştiga o pâine. Chiar dacă nu are nici
o pregătire, păstrează în sufletul
său – are suflet! – o forţă resentimentară
deosebită. Pe baza aceasta de altminteri
s-a constituit ceea ce este ura de clasă,
numită de teoreticienii marxişti, printrun
eufemism viclean, lupta de clasă.
Aşadar, numai „necalificaţii” intră
aici, muncitorii calificaţi aparţin de
fapt celei de-a treia clase, a meseriaşilor,
şi ca să vedem lucrurile şi din pespectiva
doctrinelor politice, ei, prin ideologii
lor, au creat partidele de stânga,
socialiste şi chiar social-democrate.
Nici preoţii, nici nobilii nu au vreo
contribuţie la apariţia stângii – nu
ar fi avut cum! –, ci reprezentanţii
celei de-a treia categorii sociale.
De la Revoluţia franceză încoace,
aceştia dirijează şi guvernează lumea
şi nu trebuie să ne facem iluzii.
Intelectualii, cu puţine excepţii, tot
din rândul lor fac parte şi aceasta
trebuie subliniat. Societatea capitalistă,
liberală, pluralistă etc., aici îşi are
originea şi nu are nici o legătură cu
primele două clase. O lume aşezată
pe alte temeiuri ar fi arătat altfel. Doar
că mai există şi a patra categorie, a
shudriştilor, din rândul cărora s-au
recrutat criminalii şi fanaticii. Omul
care nu ştie să facă nimic poate fi, din
păcate, instrumentul unei idei fixe.
Şi aceasta este, simplu spus, Crima
cu majusculă. Dictatura proletariatului,
conceptul cel mai drag marxiştilor, a
fost născocită, aşadar, de nişte intelectuali
încrâncenaţi, dar care ştiau că există
şi o ultimă categorie socială care poate
umple uriaşul rezervor resentimentar
al istoriei. Resentimente, frustrări,
până la ură... Aşa ne-am pomenit
cu ura de clasă.
Ceea ce mă îngrijorează însă
este rolul jucat în toată povestea de
tradiţia creştină. Cred că marii gânditori
de factură nietzscheană au negat
creştinismul tocmai fiindcă au fost
scandalizaţi de neputinţa sa în faţa
ororilor din istorie. Să ne închipuim
care au fost raporturile... Creştinismul
se aşează precum un clopot de raze
peste un râu tumultuos, ieşit din matcă.
Acesta este istoria hrănită din rezervorul
gigantic al resentimentelor. Shudriştii
au pus la bătaie toată forţa lor calibanică
pentru a face apele şi mai fioroase.
Priveau în sus şi vedeau construcţia
diafană a religiei pe care nu o sufereau.
Se gândeau poate că aceasta le poate
stăvili ofensiva, dar repede şi-au
dat seama că nu are de fapt nici o
putere. Bunăoară, din conflictul dintre
biserica Rusiei imperiale şi masa
anarhiştilor care lucra neobosit victorioşi
au ieşit aceştia din urmă. Nu clopotul
de raze, nu darul iubirii şi aurul
demnităţii, ci bolboroseala adâncurilor
a avut câştig de cauză. De bună seamă,
mulţi şi-au pierdut atunci credinţa.
Au rezistat doar aceia foarte tari
sau aceia care au adăugat credinţei
şi un strop de inteligenţă metafizică.
Înaintarea şi retragerea Domnului în
istorie ţine de reguli extrem de
misterioase. Aparent se retrage, dar
atacul lui vine în mod neaşteptat. Aşa
cel puţin văd dinamica oricărei tradiţii,
nu doar a celei creştine. Shudriştii au
fost până la urmă învinşi. Cum se ştie
şi cum se zice, Reagan, Papa şi Soljeniţîn
le-au venit de hac. Doar că lucrurile
stau ceva mai complicat. Deschid
unghiul analizei către o altă direcţie.
Lupta de clasă, ura de clasă... Nu
cumva există şi indiferenţa de clasă?
Ne-om afla acum într-o epocă a iubirii
de aproape şi nu-mi dau eu seama?
Să fim serioşi... Ceea ce caracterizează
actualele timpuri este tocmai indiferenţa.
Colţii resentimentelor au fost tociţi,
frustraţii nu se mai alimentează din
lozinci agresive, dar ceva ostil, dezagreabil,
mocirlos tot a rămas. Şi acum, – o fi
asta vreo intuiţie majoră? – intră în
joc paria. Cei hors caste, cum se spune,
au şi ei un rol de îndeplinit în curgerea
istoriei. Nu puteau sta deoparte. Ei de
fapt creează cea mai mare confuzie
şi sunt agenţii disoluţiei.
O societate aflată sub influenţa
primelor două clase aparţine indiscutabil
tradiţiei. Este o societate, hai să zic,
normală, deşi termenul e deplin
compromis. În momentul în care atât
preoţii, cât şi nobilii nu au mai avut
primul cuvânt de spus, am căutat
echilibrul în rândul celor care cunoşteau
o meserie, în limbajul de astăzi, al
celor care aveau o specialitate. Fiecare
în domeniul său de activitate, de la
o parcelă de teren arabil la o catedră
de şcoală sau la o gazetă culturală...
Dar nici viaţa acestora nu a fost
prea lungă. Istoria a început să spumege,
scoţând la iveală dihănii fioroase.
Ridicându-şi râtul, ultima clasă a reuşit
să se impună. Dar până acum – de
reţinut - ne aflăm într-un cadru inteligibil.
Comunismul a făcut parte dintr-o
istorie LIZIBILĂ. Înfrângerea lui a
determinat însă ieşirea din paradigmă.
Iar în felul acesta, endlich, s-a putut
manifesta paria. Lumea în care trăim
nu mai e locuită de bestii sau în orice
caz acestea nu mai formează un sistem,
dar, incredibil, în felul acesta totul
devine ILIZIBIL. Idealul creştin al
omului liber a înfrânt gregaritatea,
dar nu şi non-sensul. Victoria bisericii,
cât a fost, nu a avut în vedere şi masa
informă a celor nenumăraţi care nu
mai trăiesc, ci sunt trăiţi. Suntem întrun
timp care anulează identitatea
omului. A fi paria nu înseamnă să
nu ştii să faci nimic, ci să nici nu
mai ştii pe ce lume eşti. Aceasta
este caracteristica dominantă a vremurilor
prezente. Depersonalizarea ca spectralizare
configurează o lume împinsă mai
jos decât era în timpul dezumanizării.
În faţa unei asemenea situaţii armele
folosite împotriva comunismului nu
mai au forţă. Tai o stafie cu sabia?
Imposibil. Nu curge pic de sânge.
Atunci? Cred că soluţia este drumul
à rebours, în răspăr. Deja, din cauza
sărăciei, din ce în ce mai mulţi, fără
a fi alimentaţi ideologic, retrăiesc...
deliciile urii de clasă. Începem din nou
să-i urâm pe cei care au. Frustrarea
este combustibilul care hrăneşte o
carcasă şi reface miezul unui suflet
pustiit. Torentul istoriei îşi adună din
nou apele. Clopotul tradiţiei se simte
periclitat de noi bolborosiri. Drumul
până acum a fost „de sus în jos”, acum
urmează direcţia „de jos în sus”. Până
vom ajunge în epoca sacerdoţilor şi a
aristocraţilor vom trece din nou prin
etapele din trecut. Evident, nimeni
dintre cei care, din întâmplare, citesc
aceste rânduri nu va mai prinde această
întoarcere. Cu atât mai mult autorul
lor... Existenţa noastră se va desfăşura
între un deşert şi câteva oaze. Deşertul
este al nonsensului, oazele aparţin
puţinelor cuvinte cu sens. În rest, distracţ
ii, facebook, minciuni... Parcă-n
copilărie mâncam nişte gogoşi care
se chemau minciunele. Şi nu ţineau
de foame...
