Temele, spaţiul narativ, personajele, timpul-epocă sînt ale spaţiului concentraţionar în romanul Urma (Editura Cartea Românească, 2013) al lui Adrian Alui Gheorghe, poet şi publicist cu o remarcabilă cotă valorică pe piaţa bunurilor simbolice, care, iată, surprinde această „piaţă“ cu un text epic de excepţie; aşadar, la Aiud, 18 noiembrie, 1960, „dimineaţa la ora cinci, fără cinci, pe cînd se pregătea schimbarea gărzilor“ în lagărul de acolo.
Despre închisorile comuniste s-a scris ceea ce s-a numit „literatură penitenciară“, la limita documentului cu proza memorialistică; aici, pactul ficţional şi cel al verosimilităţii sînt în articole minime, important este pactul adevărului, al sincerităţii, pe care autorul îl semnează cu istoria, cu propria biografie şi cu cititorul său. Scrierile, numeroase şi de cele mai diverse formule - de la Paul Goma, la I.D.Sîrbu şi Ion Ioanid -, stau, mai ales, sub incidenţa interesului de documentare, de rescriere a istoriei recente.
Urma lui Adrian Alui Gheorghe e, după 1990, primul roman al acestei lumi care, cum spune un tînăr istoric, Gabriel Chiriac e „pentru mulţi dintre tinerii de azi, un fel de istorie antică“; în Urma, baza documentară rămîne esenţială, imaginarul lucrează „au ralenti“, dar diferenţa faţă de literatura amintită mai înainte o face pactul verosimilităţii. În acest orizont, faptele şi personajele din romanul lui Adrian Alui Gheorghe nu sînt nici adevărate, nici inventate; ele sînt verosimile, întru totul credibile pentru că poartă adevărul documentului într-o structură literară fără cusur; realul imaginarului e, cum se vede, ţinta prozatorului. Romanul are o desfăşurare de tip policier: o urmă lăsată pe zăpada proaspăt căzută agită închisoarea deţinuţilor politici, gardienii, armata, poliţia politică, şefii mici, de la Aiud, şi cei mari, din Bucureşti. Într-o altă paradigmă literară, la ora cinci p.m., ieşea o contesă; aici, la ora cinci a.m., iese un gardian. „Dimineaţa, la ora cinci fără cinci, pe cînd se pregătea schimbarea gărzilor, un gardian a observat pe zăpada proaspătă, căzută peste noapte, urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sîrmă ghimpată şi care duceau spre pavilioanele deţinuţilor. Urme pe zăpadă se mai găseau, evident, dar ciudăţenia mare era că aceste urme veneau dinspre gard fără să existe şi varianta deplasării persoanei dinspre pavilioane spre gard. A analizat, a privit jur-împrejur, s-a scărpinat în cap încurcat, dar nu a găsit vreo explicaţie. Urmele arătau de parcă cineva ar fi trecut peste gard din afară spre înăuntru şi apoi ar fi intrat în pavilionul înţesat cu deţinuţi. Urmele erau clare şi erau pe o porţiune aproape neatinsă de alte urme. Lucrul în sine era greu de explicat, mai ales că nimeni, dar absolut nimeni de pe lumea asta nu şi-ar fi dorit să fie înăuntru, într-o închisoare de politici“. Urmele care intră în pavilioanele deţinuţilor şi nu fac şi drumul invers, spre gard, trasează calea simbolică, cu sensul dus, fără întors, creînd nelinişti şi întrebări la care torţionarii, în primul rînd, trebuie să răspundă: o evadare? un control neanunţat de la Centru pentru a testa vigilenţa temnicerilor? o tentativă „capitalistă“ din partea vreunei organizaţii din străinătate, care se interesează de drepturile omului? o diversiune? o provocare a „burghezilor“ cîţi vor fi rămas în afara sîrmei ghimpate? Apar soldaţi, trupele antitero ale Securităţii, se isterizează toţi că simt „bătaia de joc“, sfidarea unei „adunări de bandiţi“, urmează interogatoriile crîncene cu deţinuţii bătuţi cu ură profesională, „trecută în fişa postului“. Tipologiile din roman sînt, în bună măsură, cele din literatura penitenciară; călăii dansează pe spatele deţinuţilor, precum Cocoţoi care „dansase odată pe spinările unor deţinuţi, pe care îi aliniase pe jos, cu burţile pe ciment şi îşi făcuse damblaua lovind cu călcîile spinările lor încordate, într-un ritm care sugera o bătută de prin părţile Dejului, de unde acesta provenea“ şi colonelul Mosor („un zbir care nu părea să facă diferenţă între bandiţi, care ura tot ce mişcă pe suprafaţa pămîntului. Îi ura şi pe gardieni, îi ura şi pe soldaţii de la pază, îi ura şi pe ei, colegii lui de la comenduire. Cînd îl apucau pandaliile era de neoprit, uneori, cînd mai dădea peste cap cîte un rachiu, era în stare să bată toată populaţia închisorii, iar dacă nu avea pe nimeni în dreptul pumnilor, izbea cu ei în pereţi pînă îi zdrenţuia. Era amarnic!“), victimele „răspund“ cu un dans ciudat, dimineaţa, în cerc, pentru a se dezmorţi, care „părea să fie un marş spre un orizont neatins“, cu semnale Morse, între celule, despre „poate vin americanii“, sfîrşind totdeauna la Zarcă: „Izolarea din Zarcă era o construcţie separată, cu vreo şaptezeci de celule, repartizate pe două niveluri, igrasioase, cu ferestrele înfundate cu obloane albastre şi scînduri. Patul suspendat în perete era coborît la zece seara şi era ridicat la cinci dimineaţa. Peste zi deţinutul nu avea voie să se atingă de pereţi, orice tentativă însemna prelungirea pedepsei. Se zice că Zarca ar fi fost construită de Maria Tereza şi amantul său, Samuel Brukenthal, ca să-i exileze acolo pe românii nesupuş i“: pentru gardieni, primii „funcţionari publici“ ai regimului comunist, penitenciarul e un „univers al confortului lor, al bunăstării lor“. Iată, însă reţeta relaţiei cu „tîlharii“ din celule, antologică: „Nu trebuie lăsaţi nici să doarmă, ca să nu fugă din realitate. Să le dăm realitate, să le-o băgăm pe nas, pe gură, pe fund...! Să o simtă, mama lor de tîlhari! Nici să moară nu trebuie lăsaţi, că şi asta e o fugă...!“.
Cu Mustea, Geangu, Hegheduş, Cocoţoi, Şoavă, prozatorul creează o tipologie a călăului, cu nuanţe, nu doar în alb şi negru: toţi au o urmă de umanitate: se îmbată şi cred în ficţiunile deţinuţilor, sfîrşind, apoi, în spitale de boli nervoase. Înainte de toate, însă, trebuie să izbîndească ideea pe care o slujesc: revoluţia, cu sacrificarea indivizilor şi, mai cu seamă, salvarea între zidurile penitenciarului, după ce vor fi făcut tot felul de fapte penale, precum Mustea, colonel degradat, dar închis la Aiud, ca torţionar, pentru că a violat o cumnată ori Geangu, comandantul, un fost dezertor de pe frontul de Est, Popoiu, politrucul închisorii, „responsabilul cu educaţia ideologică a deţinuţilor, fost militar lăsat la vatră, fost ilegalist al partidului comunist“, Bălăeţ, „un gardian cu un trecut dubios“: toţi sînt închişi în penitenciar pentru a se salva pedepsind „tîlharii“. În partea cealaltă, dar nu în dicotomie, ci într-o relaţie de complementaritate unde raportul victimă/ călău este interşanjabil, se află deţinuţii: ministrul Teodor Mareş căruia Statul i-a furat „casa, familia, cariera“, Ţurel „închis pentru că îşi plantase în acoperişul casei un drapel american, ca să le arate avioanelor yankee unde să aterizeze“, profesorul Dunca din Cernăuţi, Pascu „un bandit cu studii la Paris“, Gore Calapăr, „un fost angrosist de cereale din Brăila, un bandit care scufundase o barjă cu grîu în Dunăre, intenţionat, doar să nu ajungă grîul pe mîna clasei muncitoare, care trebuia, în opinia lui, înfometată“, George Pascu, „un avocat celebru din Bucureşti care apărase la proces un grup de legionari închişi prin anul 1941“, călugărul Dimitrie Bogoslov, „cunoscut ca Daniil, un bolnav de misticism, care ascunsese în mănăstirea sa de pe lîngă Rîmnicu Vîlcea un soldat german, rămas de pe urma frontului“, Veniamin Rogumete, „fost ministru în guvernul Goga, care fusese şi în echipa de negociatori a guvernului Antonescu la discuţiile cu Hitler privind soarta României după război“, poetul Scripcaru Raţ George, „un fluture turmentat de lumina lămpii“, rezistenţii din grupul „Rugul aprins“, turnaţi de gardianul Leţ etc. Torţionarii ştiu că pe bandiţi doar moartea „îi scoate legal din închisoare“, în fiecare dimineaţă socotind „producţia de morţi“; deţinuţii au, însă, multiple căi de a fugi din celulă, în cealaltă viaţă: o rugăciune pentru „un bandit, Cămărăşanu, care provenea de undeva din zona Botoşanilor, simpatizant legionar cum scrie în dosarul său“, dar, mai ales, fantasma libertăţii pe care toţi deţinuţii o mărturisesc la anchetele crunte după ce se va fi găsit urma în curtea închisorii: cineva spune că urmele sînt ale soţiei unui deţinut pe care îl vizitează noaptea şi, apoi, pleacă, în zbor, ca o vrăjitoare, altcineva, Griban, un preot din Alba Iulia, spune că sînt urmele Maicii Domnului care vine la el, să-l împărtăşească, cineva crede că sînt urmele călugărului Daniil care a murit şi „care acum vine cînd are chef“, ca să împărtăşească pe morţi, să le aline suferinţele şi să le închidă pleoapele. Din anchetă deţinuţii fug în ficţiune, în fantasmagoric, se desfac din idee şi dau sens lucrurilor imposibil de a deveni posibile, pentru ca, prin povestea iluzionistului de la circul din Kiev, Gurii Lovin, naratorul să identifice dubla funcţionalitate a poveştii: mod de salvare şi spaţiu securizant, întro (i)realitate care se reproduce mereu prin mecanismele urii.
Urma lui Adrian Alui Gheorghe din acest admirabil roman e fantasma libertăţii şi, deopotrivă, dreptul omului de a visa: în celula deţinuţilor, cu şansa de a se întoarce pe deasupra, fără ca torţionarii să ştie, să vadă, să simtă. Urma e unul dintre cele mai bune romane din stricta noastră actualitate literară.