Se cade mai întâi să ne cerem iertare, ori de câte ori vorbim despre pictură", spunea Paul Valéry... Cu modestie aşadar, cu atât mai mult într-un prilej ca cel oferit de expoziţia lui Vladimir Zamfirescu recent deschisă la Sala Dalles, unde ochiul se bucură de privilegiul de a putea contempla - ca pe o rodnică încununare - unul din cele mai bogate florilegii din creaţia pictorului, arătată acum sub un titlu care, prin vastitatea semnificaţiilor sale ar putea, la o pripită vedere, să intrige: - Trupul şi Fiinţa.
De bună seamă, iată trupuri, scene însufleţite de mişcare, momente de împreunare şi momente de despărţire; momente de dramă, trădare, pedeapsă şi retribuţie; trupuri în jubilaţie, trupuri în pătimire şi chin. Iată clipe de gestaţie şi de zămislire, săgetări ale memoriei creatorului încărcate de o cuminte, calmă nostalgie. Iată luxuriante privelişti. Şi separat de acestea - legate de ele în pofida registrului diferit de expresie - în peniţă, în creion, în alb şi negru, în desene şi colaje - rapeluri dintre cele mai percutante, file dintre cele mai diverse din marele abecedar al lumii...
Te învăluie, coborând dinspre aceste simeze, un univers de ecouri, sensuri, fapte aspre şi frumuseţi diafane: un întreg policrom al cărui sâmbure şi pivot este desigur corpul: motor prim al fiinţei, turn de veghe al ochiului, receptacol de desfătări şi lăcaş de jertfă; lut însufleţit cu viaţă, pregătit a înţelege şi extrage lumina şi judecata din lucruri. în carne şi oase, în nuditatea lui - curată sau vinovată - corpul, martor smerit al tragediei şi bucuriilor fiinţei.
Despre sursele imaginarului la Vladimir Zamfirescu s-a spus uneori că ar fi de sorginte precumpănitor culturală, de extracţie livrescă, de inspiraţie simbolică. în pildele creaţiei sale ajunse astăzi pe treapta maturităţii depline, prezenţa discretă a acestor fire constituie, de bună seamă, o zestre de netăgăduit. în expoziţia de la Dalles, Cain şi Abel, păcatul fetelor lui Lot, Peştera lui Plato, Meninele, Salieri şi Mozart, El Greco şi El Quijote; Scripturile - Vechi şi Noi -, Infernul dantesc redat în peniţă, iată tot atâţia stimuli de memorie care trimit la carte, la motive majore din istoria spiritului. La acest apogeu de carieră, ca şi mai înainte, ele dau adâncime, o aură de incisivitate demersului prin care Vladimir Zamfirescu cheamă ochiul la descifrarea şi aprofundarea unor reprezentări de clipe întâlnite - într-un fel sau altul, la altă scară, la alte tensiuni - , în cotidianul omenesc dintotdeauna. Astfel de ecouri -sacre ori profane - , marile motive ale culturii din care s-a construit judecata noastră despre Frumos şi Bine, acel Kalogathon asupra căruia s-a aplecat dintre români regretatul Petru Comarnescu - nu sunt însă la Vladimir Zamfirescu, balast elitar, factor de semeţire intelectuală ori moralizatoare; astfel de transparente trimiteri la alte trepte şi racorduri ale umanului dintotdeauna, au vocaţia de a da relief durabil obişnuitului, de a conferi iradiere sporită unor momente redate de paleta artistului în coduri de expresie ce îngemănează valenţa narativă comună cu relevanţe ce ţin, tacit, de o ordine mai înaltă.
Pornind, ca într-un arc peste timp, de la primele lucrări expuse de Vladimir Zamfirescu, - cele din anii optzeci şi, de atunci începând, pe toate treptele timpului - , putem azi arunca o privire asupra constanţei unei evoluţii creatoare în care aceşti poli ai expresiei s-au îmbinat şi au crescut din surse îngemănate de inspiraţie şi eflorescenţă. în limbajul propriu acestui creator de nobilă stirpe, - de la huma umilă din care tot trupul se plămădeşte, la transfigurări ale realului ca cele acum oferite nouă în expoziţie; prin purcedere, de la mai vechi întrupări simbolice ale chipului uman încastrat cândva în plămada lutului originar, - la întruparea gracilă a fiinţei celei mai fragede, a coroanei creaţiei - femeia; şi, alături de ea, a prezenţei trupeşti pereche - bărbatul, în ipostaze de faptă definitorii pentru familia umană, de ieri şi de azi.
Este sezisant de observat că încă de la început, corpul, numit altfel - Trup pentru arcă de lut, Trup relativ - constituia o memorabilă dominantă a lucrărilor expuse de Vladimir Zamfirescu în primul său one man show, în 1981. Tripticul pictural intitulat Trup concentric, operele în relief rugos Trup absolut, Ieşire din Lut, sau Proiect pentru intrare erau numai câteva dintre lucrările ce ilustrau, in nuce, o legătură germinativă între resorturile de temelie ale fiinţei umane trupeşti, cu smulgerea din inerţie a plămadei dintru început, pe de o parte; şi ieşirea acesteia din sâmbure la lumina lumii.
Trupul şi Fiinţa, expoziţia de acum, face ecou în chip de cunună şi împlinire, filonului de expresie care a definit şi defineşte măiestria inconfundabilă a artistului de adâncă complexitate şi diversitate creatoare care este Vladimir Zamfirescu. Aici, în faţa noastră, trupul făpturii născute din Coasta lui Adam - Eva, mama tuturor; trupul gingaş al altor fiice ale Evei; trupurile Dansatoarelor, - ni se arată slobod, aerian, viu şi senzual, câtuşi de puţin licenţios, aduse la lumină, ca tot atâtea flori ale Creaţiei.
Trupul împodobit cu rod al Pomonei; trupul fiicei oferindu-şi farmecele în tulburătoarea compoziţie pe temă tragică Târgul; trupul ascuns din Fructe; trupul juvenil al celui care încearcă Primul pas; trupurile însoţite din Alungarea, marchează toate, - fiecare în felul său -, încoronarea, prin înflorire dintr-un singur trunchi, a unei creaţii urcând spre plenitudine, fidelă aceluiaşi izvor: fecunditatea subiacentă fiinţei, aşa cum a închipuit-o artistul sub acel chip misterios al femeii-obârşie, într-unul din reliefurile din anii de debut, - femeia Gea Tellus, lucrare intitulată atunci de Vladimir Zamfirescu Trup absolut.
O pătrunzătoare evoluţie ilustrând în expresie - nu doar ancore mai vechi şi mai noi de cultură, ci şi potenţialul de a extrage din cotidian, din seva rădăcinilor, imagini ale forţei şi gingăşiei nurilor în floare, ale tensiunilor când aspre, când severe ale materiei şi conştiinţei, ecouri ale culpei, ale păcatului originar, alături de ecouri ale răscumpărării: iată câte ceva din ceea ce ochiul poate fi îmbiat să desprindă - ca dintr-o secretă arvună - din această incursiune în ceea ce am putea numi muzeul imaginar al lui Vladimir Zamfirescu.
Pentru artist, spunea Picasso - "pictura este un fel aparte de a ţine un jurnal"....
Două sunt filele unui astfel de jurnal asupra cărora am putea reflecta cu rost pentru câteva momente. Marea pânză Supliciul şi, în contrast, printre Sodomaice, imagini danteşti, alte evocări şi schiţe pentru zbor - în admirabila selecţie de grafică şi colaje - o preţioasă lucrare în mixed media intitulată Fosil? din Jurasic - 150 de milioane de ani cu autoportretul mamei .
Supliciul reia în alt registru tema pedepsirii trupului, ilustrată mai înainte în Sebastian, pânza expusă la Palatul Banffy din Cluj, în urmă cu trei ani. Persoana celui supus torturii - ca niciodată într-un Ecce Homo - întoarce de astă dată, spatele scenei. Spinarea trupului disciplinat de suferinţă are paloarea morţii . Nici o urmă însă de şfichi pe pielea lividă, - ca şi când ghimpii, sârmele, şi celelalte instrumente de tortură nu l-ar fi atins. Litotă perfectă în revers, cei doi torţionari sunt înfăţişaţi cu trupuri aprinse, cu câteva brazde fine de bici pe propriile lor corpuri despuiate. Conotaţia livrescă, prezentă în subtext, e transfigurată: artistul ilustrează în surdină, - fără grandilocvenţa sanghinolentă a unui Grünewald - , o tristă, prea cunoscută imagine a suferinţei îndurate de trup, atunci când, azi ca şi ieri, este supus torturii prin hatâr, din voinţa unor puteri avane. Schingiuit, dar în picioare, nemarcat de harapnic, sacrificatul ilustrează tăcut, în metaforă, o biruinţă a spiritului.
Luată ca filă îndrăzneaţă de jurnal, Fosila din Jurasic, deschide, în cu totul alt cod de expresie, ochiul minţii asupra firului cosmic de continuitate a fiinţei: prin juxtapunere, de la Facere şi abisul erelor geologice, la mereu împrospătata revenire în fiinţă, - mulţumită femeii-mamă - a trupurilor celor vii, de azi, de ieri şi de mâine. E un delicat colaj, mic, dar de concentrată profunzime, evocând în racursi genealogia imemorială a viului, trup după trup, corp după corp, până la veriga-cheie a tot ce este viu şi ne înconjoară: mama, aici în autoportret.
"Mi-am vindecat rănile pictură cu pictură, pentru ca acum să pot mărturisi că nimic nu este o bucurie mai mare decât aceea de a aşterne pe pânză inseparabilele năluci ale trăirilor mele, îndoielile, melancoliile, stările intermediare, exaltările ori căderile mele" -mărturisea recent Vladimir Zamfirescu. "Tot ce am pictat e limita a tot ce sunt; iar ne-limita mea e chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Sper să ne putem regăsi împreună cu alesul dumneavoastră discernământ, recunoscându-ne înfăţişarea Dumnezeiască în plină lumină, fiindcă restul nu e decât o nesfârşită singurătate". Un gând care face cumva ecou unei cugetări a lui Da Vinci despre îmbrăţişarea demiurgică, - "partea de dumnezeire", scria el - proprie marii picturi.
Zicea Leonardo (înTrattato di Pittura): "Pictorul e stăpân peste toate lucrurile ce se pot ivi în mintea omului. Frumuseţi care să încânte?... E liber să le întruchipeze. Lucruri urâte care înspăimântă, lucruri nostime, de haz, ori înduioşătoare?... Stă în puterea lui să le înfăţişeze... Partea de dumnezeire cuprinsă în pictură face ca mintea pictorului să poată oglindi într-un anume fel însăşi dumnezeirea: purcede să creeze felurite vietăţi, plante, fructe, peisaje, locuri care cutremură cugetul; sau dimpotrivă, locuri gingaşe, încântătoare, plăcute; plaiuri înflorite cu tot felul de culori, străbătute şi învăluite suav de dulci adieri".
Privitorul este şi el întâmpinat aici de proaspete plămădiri de demiurg, răsfrângeri noi dintr-o mare alchimie creatoare. Prospero modern, stăpân pe universul său, Vladimir Zamfirescu ne înfătişează, într-o uimitoare gamă de registre şi de stil, o nouă faţă din propriul său panopticon al Firii: de la corpuri la chipuri şi portrete - unele de persoane vestite. De la privelişti şi roade la locuri de îngândurare şi fior, unele palpitând de pondere gravă, altele de o fineţe seducătoare, - adunate în buchet, într-o corolă de înfăptuiri pe care -ajuns azi la un punct de zenit - geniul creator al magistrului ni le oferă cu rost, spre iluminare şi delectabilă reflecţie.
