Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Universul intimităţii de Iulian Boldea


Volumele de poezii ale lui Emil Brumaru, Versuri (1970), Detectivul Arthur (1970), Julien Ospitalierul (1974), Cântece naive (1976), Adio, Robinson Crusoe (1978), Dulapul îndrăgostit (1989), Ruina unui samovar (1983) sau Dintr-o scorbură de morcov (1998) ne pun în faţa unui bon viveur care degustă cu voluptate arome, suprafeţe, moliciuni şi se extaziază în faţa formelor, culorilor şi reliefului unor obiecte ori făpturi umile, de o anvergură cu totul redusă.

Atitudinea fundamentală a eului liric este aceea de empatie, de identificare cu lumea, într-un elan perceptiv care caută să capteze întregul edificiu al realului, în aspectele sale deconcertante, dar aproape exclusiv prin intermediul simţurilor. Comuniunea cu lucrurile, primordială pentru lirica lui Emil Brumaru, poet al vitalităţii restrânse şi al extazului perceptiv, este dublată de instinctul său ludic, prin care se înscenează tablouri ale lumii făpturilor naive, într-o scriitură de o extremă naturaleţe, seninătate şi candoare.

S-a spus despre Emil Brumaru, pe bună dreptate, că este un poet al "de-problematizării" lirismului, poet ce nu este atras de ideile grave, de marile interogaţii pe seama destinului, timpului, istoriei etc., ci, mai degrabă, se dovedeşte fascinat de universul mărunt, al "boabei şi fărâmei", un univers doar în aparenţă minor, care, la o privire mai atentă, îşi vădeşte aspecte şi reliefuri inedite, semnificaţii cu totul aparte. Ion Pop observă, în acest sens, că "Ceea ce a surprins la Emil Brumaru - în contextul literar al anilor �70 încă din Versuri-le începutului, a fost deliberata de-problematizare a discursului liric. Regimul, dominant, al interogaţiei neliniştite, al Ideilor cu majusculă, s-a văzut înlocuit de unul al exclamaţiei candide în faţa unui univers ce părea depăşit şi compromis, în mare măsură, ca minor şi insignifiant. Energia lirică se cheltuia - şi avea să se consume mereu pe parcursul operei - întru elogiul niciodată extenuat al "fiinţelor mici", al obiectelor uitate şi ieşite din uz, reintroduse, uzate "moral" (bunăoară), poetul îl înlătura de pe lucrurile vechi pentru a le redescoperi luciul iniţial, şi uneori îl va lăsa chiar, în straturi groase, ca să-i admire catifelarea, "iubindu-l adânc"".

Se poate spune, cu deplin temei, că Emil Brumaru este un poet ce-şi structurează viziunile sub spectrul graţiei imagistice, al suavităţii şi delicateţii, în gesturi lirice lente, somnolente, circumscrise într-un cadru poetic specific, al interiorului somptuos, ce favorizează visarea leneşă, reveria contemplativă: "în edificii vechi de cărămidă/ Pe canapele moi, ca pe ciuperci/ De aur matlasat, mă lăfăi dulce./ Oh, pe plafoane sunt serafi cu vergi// Ce bat la tălpi bezmetice fecioare/ Şi uneori la sâni. Căci au greşit/ Cu ei, dezvirginându-i, iar pe urmă,/ Duioşi, le umplu rănile cu chit// Şi-nlăcrimaţi le iau din nou la pieptul/ Lor plin de pene şi-n aripi le strâng./ în timp ce ele cu delicateţe/ Le trag pe frunte nimburile-adânc!".

Prin intermediul reveriei, poetul reface contactul cu intimitatea lucrurilor, asumându-şi realitatea imediată la nivel senzorial, printr-o neobişnuită capacitate perceptivă, ce impregnează întregul univers cu o magie a culorilor, formelor, aromelor celor mai diverse şi mai inconstante. Criticul Al. Cistelecan vorbeşte chiar despre instaurea unei ambianţe impregnate de panerotism, în care lucrurile cele mai disparate se află într-o relaţie de totală comuniune, într-o armonie cu rezonanţe adânci în intimitatea lor: "Obiectele jubilează sau leşină, se-mpurpurează sau pălesc, tremură sau împietresc în funcţie de fluidul erotic ce le străbate şi de rezonanţa acestuia. în miezul lor bate o inimă simţitoare şi ele au o "psihologie" adolescentină şi o morală sensibilă a iubirii."

Abundenţa imagistică nu traduce, astfel, decât abundenţa materială a lumii, iar erosul pluteşte asupra acestui univers, impunându-i logica sa insinuantă, tectonica sa rafinată şi graţioasă. Eul liric trăieşte, cu simţurile dilatate la maximum, senzaţii deconcertante, fiind dominat nu de intelectualitate, de mirajul raţionalităţii, ci de fascinaţia afectivităţii şi senzualităţii.

Poemele propriu-zis de dragoste se impun prin fragilitatea şi suavitatea imaginilor, prin puritatea desenului şi senzaţia de intimitate, de apropiere, de comuniune delicată şi profundă ce se degajă aici. Ilustrativ este poemul în dormitor, în care gesturile sunt imponderabile, figurile au un anume hieratism, alcătuind un ritual al iubirii sublimate în mişcări tandre şi în ecouri, sugestii ale sentimentului candid de iubire: "Nici un chip n-a căzut în paloare/ Ca al tău, adormit şi frumos./ Fulgera, luminându-te-arare,/ Câte-un vis sub al tâmplelor os.// Respirai cu atâta sfială/ încât aerul ud se-nchega/ Lângă nările-adânci în petale./ Respirai, surâzând, catifea.// Fascinat de-al său geamăn, spre-oglindă/ Braţul tău prins în somn se-alungea/ Visător. Oh, să nu se desprindă!".

Aspectul eminamente baroc, sau, mai degrabă, rococo, cum precizează Ion Pop, al imagisticii poemelor lui Emil Brumaru nu exclude însă instinctul ludic al acestui poet iubitor nu de orizonturi îndepărtate, de magia distanţei, ci, mai curând, de revelaţiile apropierii, ale intimităţii şi comuniunii empatice cu făpturile şi lucrurile. Poemele înscenează, chiar, de cele mai mutle ori, un ceremonial ludic, cu valenţe ale carnavalescului, prin care existenţa empirică, gravă a obiectelor este suspendată, instaurându-se un spaţiu al jocului şi sărbătorescului, al libertăţii de mişcare şi de expresie, în viziuni candide şi exuberante şi într-o "retorică a exultanţei senzuale" (Al. Cistelecan).

Poet contemplativ prin definiţie, Emil Brumaru aduce în lirica românească de azi universul "iatacului", al copilăriei şi al erosului graţios, într-o scriitură jubilatorie, carnavealescă şi rafinată.

Poezia lui Emil Brumaru a fost definită, pe bună dreptate, din perspectiva unei naivităţi studiate, a unei regii a candorii, a jocului ce se ia în serios, toate acestea conjugate cu o fineţe rafinată a desenului liric. într-o postfaţă la volumul antologic Dulapul îndrăgostit, Alex. Ştefănescu remarca, de altfel, că "Emil Brumaru este modern în felul său. Dacă nu adoptă, cum obişnuiesc poeţii secolului douăzeci, atitudinile care exprimă o luciditate extremă, halucinantă - sarcasm, sentimentul absurdului, "greaţă de cuvinte" etc. - aceasta nu înseamnă că nu este, la rândul său, un lucid. Interjecţia "oh" din versurile citate mai sus reprezintă, într-adevăr, o exclamaţie naivă, evocând ceva din sensibilitatea veacului trecut, când emoţiile mai puternice provocau leşinuri şi făceau necesare flacoanele cu săruri. Dacă întârziem însă puţin asupra ei începem să simţim că ceva nu este în regulă. Autorul îşi recită cu atâta graţie şi, mai ales, cu atâta delectare "oh"-ul, încât totul capătă o indefinibilă tentă parodică. Emil Brumaru este naiv ştiind că este naiv, vrând să fie naiv, bucurându-se că este naiv�.

Este vorba, cu alte cuvinte, de o naivitate calculată, premeditată, regizată de un poet iubitor de ambianţă, pentru care atmosfera lirică este elementul primordial al înscenării poetice, liantul care favorizează agregarea stărilor de spirit şi a trăirilor evocate.

Trecut, de Eugen Simion, în categoria poeţilor fantezişti şi ironici, Emil Brumaru apelează, şi în volumul Cântece naive, la o tematică aşa-zicând minoră, cu obiecte neînsemnate, cu figuri banale, fără anvergură ontică ori etică.

Făcând un fel de genealogie a "cântecelor naive", N. Manolescu observă că "savuroase, pline de graţie, rămân însă tot Cântecele naive, în care, copilărindu-se cu bună ştiinţă, poetul evocă un univers domestic, un paradis al "bucătăriilor de vară", al piperului, mărarului, pătrunjelului, patlaginei, scorţişoarei, bulionului, ţelinei şi leuşteanului, auxilii de preţ în bucate, rafinamente gastronomice. După prăvăliile cu stofe ale lui Şerban Foarţă, iată prăvăliile cu scorţişoară. Această poezie îşi are tradiţia ei la noi. Ilarie Voronca a cântat şi el (în Ulise) piaţa, cu vinete amurgind şi cu tomate roşii ca obrajii transilvănencelor. Ion Pillat, mai aristocrat, a preferat universul magic şi secret al cămării cu fructe. Iar G. Călinescu a savurat leguma ori fructa dintr-o adevărată "gourmandise" poetică".

Majoritatea Cântecelor naive au, alături de tema obiectelor, tratată într-un stil oarecum manierist, o tematică erotică, transcriu starea de jubilaţie a fiinţei îndrăgostite, sentimentul imponderabil de vrajă şi halucinaţie tandră ce cuprinde eul liric sub impactul sentimentului iubirii.

Dominate de o senzorialitate grea, de o copleşitoare magie a simţurilor, "cântecele naive" îşi joacă efectele lirice între candoarea sentimentului şi frenezia senzuală. O poezie a roadelor, a obiectelor şi licorilor domestice se conjugă cu o lirică a erosului rafinat şi delicat în acelaşi timp ("Când o să vin prin înserarea clară/ Voi flutura în vânt ştergarul pur/ Cu patru crini purtaţi de o fecioară/ în mână peste-o pajişte de-azur.// Scoate-mi atunci, iubito, din cămară/ Vechi vişinate, brave saramure/ Ce cerul gurii dulce-mi alintară/ Departe de cetăţile sperjure.// Pune pe flăcări plitele de aur/ Şi-n străchini opăreşte cimbrişor,/ Şi-mpurpurată ceartă-mă sonor/ Căci mi-am riscat iar viaţa c-un balaur").

Un alt "cântec naiv" poartă, în desenul său fragil, un lirism de interior, cu ecouri din Sonetele eminesciene. Aici, între rezonanţa sentimentului şi cadrul exterior se stabileşte o simetrie. Retragerea din faţa crispării elementelor, reculul într-un interior securizant, protector se însoţeşte cu o regăsire a intimităţii fiinţelor, a comuniunii voluptuoase ("Afară plouă laic şi-aş vrea să fii aici,/ Să tac, să taci, tăcerea la fleacuri să ne-mbie./ Să lâncezim pe paturi ca două mari pisici/ După ce-au lins smântâna (slup-slup!) din farfurie").

Cea de a doua strofă accentuează atmosfera de lâncezeală, de abulie senzorială de care se lasă marcaţi eroii lirici. Cuvintele, gesturile şi mişcările au o lentoare extremă, dinamismul este minim, iar rezonanţa afectelor se înscrie şi ea într-o astfel de poetică a semitonului, a nuanţei afective infinitezimale ("}i-aş spune-ncet: "Dămi mâna..." şi poate că mi-ai da-o/ Cu sufletu-n ruină ca-n vechi foiletoane/ în care-n moi fotolii leşină dulci cocoane/ Vărsând pe sâni ceşcuţa de lapte cu cacao").

Finalul poeziei marchează parcă o precipitare a acestei imagini de decor domestic static, gesturile devin mai directe, iar ultimul vers readuce imaginea unei exteriorităţi pluvioase, ce predispune la reverie şi la lentoare a mişcărilor: "Ţi-aş da deoparte părul cu gura de pe gât./ Cu gura ţi-aş desface nasturii mici de bluză/ Şi ţi-aş şopti-n urechea ta fleaţă şi confuză:/ "Afară plouă laic şi-s trist şi mi-i urât...".

Poet al trăirilor minore şi al spaţiului domestic, fantezist şi ironic în doze bine cântărite, Emil Brumaru a reuşit să transfere în Cântecele sale naive fiorul elegiac şi frenezia simţurilor, într-o scriitură sugestivă şi muzicală, în versuri limpezi, clare, încadrate într-o arhitectură în mare măsură armonios articulată.

Pe drept cuvânt s-a scris despre poezia lui Emil Brumaru că se încadrează în tipologia liricii intimiste, a universului mărunt, a spaţiului interior, cu certe inflexiuni ale sensibilităţii rococo şi cu o apetenţă deosebită pentru suprafeţele lucrurilor. Vizualitatea este calitatea preponderentă a poetului, facultatea sa dominantă, felul său de a-şi anexa realul, cu multiplele sale înfăţişări şi metamorfoze. Pe de altă parte, poemele lui Emil Brumaru nu sunt altceva, la o analiză mai atentă, decât tot atâtea fragmente ale unui "discurs îndrăgostit", hrănit din fervori senzoriale şi din voluptăţile clipei de acum, aflată, nu de puţine ori, în conjuncţie cu clipa revolută, cu universul imponderabil şi diafan al amintirii.

Dinamica spaţiului poetic trasat de autor este, astfel, una a abundenţei senzoriale şi a contemplaţiei lumii sub specia proteismului său funciar, într-o deliberată mişcare de extaz carnavalesc, din care nu lipseşte, însă, o undă de melancolie, ori un reflex parodic.

Încercând să circumscrie trăsăturile particulare ale poeziei lui Emil Brumaru, Laurenţiu Ulici sublinia că: "Rafinamentul lexical şi parodic al poeziilor lui Emil Brumaru, frapant de la debut şi conservat cu mai mult sau mai puţin iz manierist în toate cărţile lui, însoţeşte o incursiune într-un nu mai puţin frapant univers al habitaclului tradiţional, cu tot ce îi este propriu, de la "fructele pământului" servite natur sau în metamorfoză culinară, la obiectele ce populează triada spaţială a locuinţei: bucătăria, salonul (sufrageria) şi dormitorul, incursiune ce are deseori aerul unei veritabile explorări şi este ghidată de două busole: una psihologică, indicând un magnetism erotic de senzualitate orientală, alta estetică, relevând un simţ parodic activizat de o atitudine elegiacă".

Cu poezia Elegia se deschide volumul de debut al lui Emil Brumaru, Versuri (1970). Aflăm, în această poezie, toate datele şi trăsăturile acestui lirism de esenţă epicureică, în care apetenţa senzorială şi dinamica languroasă a imaginilor se conjugă cu recursul la amintire, cu rememorarea candidă şi gingaşă.

Apelul la senzaţii (vizuale, gustative, olfactive, tactile) traduce, în fond, nevoia de materialitate a eului liric. E vorba însă nu de materialitatea cotidiană, ci de una reprezentată voluptuos, prin intermediul unor imagini jubilatorii, ce au o însemnată relevanţă ontică şi gnoseologică.

Între frenezia perceptivă şi echilibrul viziunii, între abundenţa imagistică şi rigoarea versului se situează acest lirism de esenţă rococo, fapt remarcat şi de Gheorghe Grigurcu: "Marca personalităţii lui Emil Brumaru o aflăm în înclinaţia sa spre preţiozitate. Rococoul beat de sine îi permite, totuşi, un compromis între frenezie şi reţinere, între libertate şi disciplină.�

Reveria asupra copilăriei revolute se detaşează prin suavitatea ambianţei şi abundenţa detaliilor, dar şi prin inserţia unei tehnici subtile a sinesteziei, a corespondenţelor secrete şi armonioase dintre senzaţii, care declanşează, în manieră proustiană, mecanismele memoriei involuntare ("O, vechi şi dragi bucătării de vară,/ Simt iar în gură gust suav de-amiază/ Şi în tristeţea care mă-nconjoară/ Din nou copilăria mea visează").

Universul copilăriei are savori robuste şi, în acelaşi timp, rafinate, într-un ceremonial gastronomic, într-o orgie de arome, culori şi forme apetisante şi într-o adevărată vehemenţă a senzorialităţii. Efectul liric irezistibil reiese, însă, din asocierea sugestivă a elementelor de robustă materialitate şi a unor epitete din altă sferă lexicală, epitete care indică suavitatea, irealitatea, de-materializarea.

E, în aceste versuri, un adevărat spectacol carnavalesc al simţurilor dilatate ce sunt, parcă, incapabile să cuprindă, să-şi anexeze o asemenea plenitudine vitalistă inaugurată de o memorie lirică ce caută să restaureze timpul paradisiac al copilăriei. Elementele gastronomice, obiectele, suprafeţele şi liniile sunt parcă erotizate; un flux insinuant de voluptate pluteşte printre obiecte, conferindu-le acestora palori gingaşe, trăsături candide, dar şi o beatitudine somnolentă: "Ienibahar, piper prăjit pe plită,/ Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte,/ Curcani păstraţi înz eama lor o noapte/ Spre o delicateţe infinită,/ Ciuperci cât canapeaua, în dantele,/ Icre cu bob bălosc ce ochiu-şi cască,/ Aluaturi tapisate, crescând grele/ într-o dobitocie îngerească,/ Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe/ De ou de melc, înlăcrămate dulce,/ Mujdeiuri ireale, şunci gingaşe/ Când sufletu-n muştar vrea să se culce,/ Şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa/ Prin fast de irizări şi toarte fine/ Ceaiuri scăzute până la esenţa/ Trandafirie-a lucrului în sine".

Între implicarea în tectonica acestui univers al intimităţii, al galanteriei rafinate şi al roadelor şi distanţa parodică se stabileşte un echilibru subtil. Galanteria gesturilor, ceremonialul rememorării afective şi atitudinea vag elegiacă, melancolia difuză ce se aşterne extatic peste lucruri sunt constante de viziune şi atitudine, după cum contemplarea lumii sub spectrul unui decor revolut produce o mişcare abulică a eului liric, temperament retractil şi interiorizat, altfel.

O dominantă esenţială a poeziei lui Emil Brumaru este aceea a artificiului şi convenţionalismului rococo, a galanteriei ce traduce voinţa de a transcende precarităţile realului, de a reda un contur idilizant şi idealizant al lucrurilor din jur, chiar a celor de dimensiuni umile, de o banalitate covârşitoare.

Fascinaţia imaginii obiectelor de relief minor se conjugă, aşadar, cu tentaţia erotizării existenţei, impunându-se, totodată, o poză, mai curând supradimensionată, a unui poet ce caligrafiază cu fervoare latura estetizantă a universului, fapt remarcat şi de Gheorghe Grigurcu: "Poetul voieşte a "înfrumuseţa" realul cu (aproape) orice preţ, vădindu-şi, într-o probă de virtuozitate prodigioasă, ce are ca durată însuşi spaţiul volumului (volumelor), înclinaţia pentru lucrurile neluate în seamă, pentru vorbele dezafectate, pentru stările marginale, "minore", "compromiţătoare" (inavuabile), culese parcă dintr-un cimitir de maşini al poeziei, spre a fi cu ostentaţie reabilitate".

O poezie ce răspunde întru totul unor astfel de caracterizări este Balada crinilor care şi-au scris frumos, din volumul Cântece naive (1976). Poetul este atras, în această poezie, de alegoria cu tentă erotică, scrisă cu rafinament, în linii delicate, vaporoase, cu transpuneri ale elementelor vegetale în delicate parabole ale aspiraţiei şi neîmplinirii, ale atracţiei spre celălalt şi ale halucinaţiei depărtării.

Sentimentul iubirii, aşa cum e figurat aici, este rodul distanţei, se naşte dintr-o neostenită foame de ireal. De altfel, realul imediat este aproape cu totul depăşit de spaţiul imaginarului, ţesut cu migală de poet, caligrafiat în culori pastelate, în tuşe de o infinită delicateţe şi candoare.

Idila transpusă în lumea vegetală are, am spune irizări ale necunoscutului, este transpusă în regim alegoric şi simbolic, cu numeroase conotaţii ale vagului şi ale mirajului depărtării.

Poezia este structurată în două secvenţe, cu o conformaţie similară, dar având semnificaţii distincte. Prima parte este scrisă în regim euforic, transcriind elanurile sentimentale ale "crinilor" îndrăgostiţi, ce poartă o corespondenţă galantă, cu concursul unor "poştaşi înflăcăraţi": "Trăia într-un oraş din miazăzi/ Un crin înzăpezit în datorii// Care primea, scrise pe pluş cu lapte,/ Scrisori de la alt crin, din miazănoapte;// Oh, pentru cruda lor corespondenţă/ Aveau cea mai naivă diligenţă!// Ei îşi tăiau cu zimţii de la timbre/ Miresmele-ntre dânşii să le schimbe,// Poştaşi înflăcăraţi puneau ştampile,/ Cântând din corn, pe sacii cu pistile,// Plicuri adânci pudra, sculat din zori,/ însuşi directorul caleştilor!".

Se poate de îndată remarca aerul de voluptate senzorială ce se degajă din aceste versuri ce au delicateţea unor miniaturi şi fragilitatea unor stampe japoneze. Temporalitatea este parcă suspendată, figurile vegetale trăiesc o beatitudine a reacţiilor liminare, gesturile şi mişcările au o lentoare funciară, trăiesc sub zodia imponderabilului, a ficţiunii mântuitoare şi în regimul oniricului.

Starea de dragoste, desenată în tonuri rafinate conduce spre un ceremonial galant, în care se împletesc instinctul ludic şi figurile graţiosului ritualic.

În cea de a doua parte a poeziei gravitatea capătă o pondere din ce în ce mai însemnată, dicţiunea lirică îşi acutizează tonurile, latura serioasă se face simţită cu mai multă acuitate: "Dar crinul ce trăia în miazăzi,/ Fiind înzăpezit în datorii,// îi răspundea din ce în ce mai rar/ Celuilalt crin ce bea pe-ascuns mărar.// Apoi tăcu de tot. O rouă grea/ Strivi parfumul amândurora.// Şi astfel cei doi crini nu şi-au mai scris,/ Poştaşii au murit, poşta s-a-nchis,// Doar uneori mai trece monoton/ Prin bulion un vechi poştalion".

Finalul poeziei aduce în spaţiul textului o melancolie difuză, distanţa nu mai are conotaţii benefice, ea capătă însemne ale destrămării, iar momentul iniţial al extazului procurat de impulsul erosului este urmat de inserţia timbrului elegiac.

Scriitura poeziei luI Emil Brumaru se impune, înainte de toate, prin fluenţă şi rafinament expresiv, prin dinamismul imagistic şi delicateţea metaforelor, toate aceste modalităţi figurând un scenariu ritualic al iubirii eflorescente şi apoi eşuate, al extazului şi neîmplinirii ontice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara