Locuiesc pe o stradă din Bucureşti
care altădată se numea Principesa
Ileana. Este un loc plin de istorie
românească pură. Cu un anumit
tip de poezie şi de emoţie, dacă
reuşeşti să treci de obstacolele absurdului
zilnic. Gara Filaret, care făcea legătura
cu Giurgiu port, Parcul Carol şi superba
lui arhitectură de grădini şi ambient,
Cimitirul Bellu, Mitropolia, Muzeul
Tehnicii, vizitat de străini şi ignorat
de compatrioţi, casele vechi, tipic
româneşti – atît cît a mai rămas din
ele şi din calea sistematizărilor celebre
de dinainte de 1989, a barbarismelor
de după – o zonă gîndită minunat şi
inteligent de arhitectul Suter. M-am
bucurat ca un copil cînd am făcut aici,
cu Televiziunea Română, unul dintre
episoadele filmului Gări de poveste.
M-am plimbat în voie într-un timp al
construcţiei acestei ţări, un timp al
rafinamentului şi eleganţei, un timp
în care oamenii de la putere erau,
mereu, unul şi unul, mari personalităţi,
boieri cu carte, instrucţie, profesiuni.
Un timp al asumării. O zonă cu aspect
domol de deal-vale, încărcată de fapte,
de amintiri extraordinare, de poveşti
care se topesc uşor, sau nu tocmai,
din cauza ignoranţei, a lipsei minimale
de responsabilitate, a structurilor şi
preocupărilor mafiote. De la nici un
primar al acestui sector 4 nu am văzut
nimic mai departe de lozinci jalnice,
de îmbrobodit cu basmale ieftine, de
prost gust, capete ce nu mai fac efortul
de a nu se lăsa minţite, înşelate. Nu
am văzut nimic mai departe de hoţii,
abuzuri fără număr, sfîrşite, unele, cu
crime, de comportament de vechili,
de batjocura faţă de arhitectură, noţiunea
de urbanism, lege, civilizaţie, om. Ani
de zile aş fi vrut să pun, la capetele
străzii mele, sub tăbliţa oficială, una
pe care să scriu „fostă Principesa Ileana”.
Am renunţat. Mi s-a părut o blasfemie.
Pe strada mea îngustă şi în pantă, mai
nimic nu mai are de-a face cu istoria.
Fiecare a făcut ce a vrut. S-a construit
aberant, fără urmă de autorizaţie,
de aprobare, de logică. Lîngă mine, de
pildă. O casă înălţată cît ai clipi, întrun
abuz total, fără nici o hîrtie legală,
fără consimţămîntul vecinilor, fără fir
de bun simţ urbanistic, călcînd în
picioare totul. Pentru că se poate. Unde
a funcţionat, zi şi noapte, pînă foarte
recent, ce-o urma?, un salon de... masaj
erotic!, fără firmă, cu dever şi, desigur,
cu îngăduinţa cumpărată a funcţionarilor
Primăriei, a Poliţiei, a organelor, pe
scurt. Pentru orice activitate a mea,
pentru prezenţa într-un juriu, pentru
ce scriu, repet, pentru orice, plătesc
impozit! Vecinii mei, ca atîţia „oameni
de bine”, bine învîrtiţi în peisaj, nu!
N-am cunoscut niciodată proprietarii.
Cunosc, însă, în fiecare zi gălăgia,
tăierea cablului, manelele, mizeria,
praful unei refaceri încropite. Desigur,
fără aprobare! Eiii, ce-ar mai fi?! Privesc
stupefiată pe geam o camionetă ciudată,
din alt secol, cu număr de Giurgiu,
care vine, uneori, să ridice gunoiul.
Fără saci, fără jenă. Atunci, praful
acoperă cu norul lui totul. Abia zăresc
în remorcă amestecul de kitsch, urmele
desfătărilor pitite, lampioane
care luminau plăcerile, perdele halucinante
care îi învăluiau pe bieţii bărbaţ
i căutători de extaz „discret”...
Ce spectacol!... Ce butaforie!... Sau?
Ceva e putred sigur în ţara mea, în
oraşul meu, în cartierul meu. Pe strada
mea îngustă şi în pantă, fără sens unic,
fără opritoare de viteză, cu maşini
parcate de-o parte şi de cealaltă, cu
oameni în vîrstă şi copii în cărucioare,
viteza şi mitocănia spulberă, la propriu,
sufletul caselor, al amintirilor, al
civilizaţiei. Sufletul meu rătăceşte şi
nu-şi mai găseşte locul.
O salvare a fost, pînă de curînd,
Casa de Cultură „Nicolae Bălcescu”.
Numită pretenţios şi Centrul Cultural
UNESCO. Habar n-am din ce raţiuni.
Acum ani buni a început să funcţioneze
aici Centrul Naţional al Dansului.
Tot aici am filmat şi eu o serie din
„Nocturne”. O vreme, părea că a murit
şi bruma de cultură din sector. Totuşi,
nu! Aş spune că s-a petrecut ceva
miraculos. Ceva care m-a lăsat cu gura
căscată, ceva care a însemnat enorm
pentru fenomenul teatral românesc:
popasul regizorului Victor Ioan Frunză
şi al scenografei Adriana Grand. Şi nu
doar. Datorită spectacolelor făcute de
ei s-a adus pe pămîntul acestui cartier
noţiunea palpabilă de teatru. Asta
nu a făcut parte din vreo strategie
culturală adînc elaborată de Primărie,
din vreo investiţie cine ştie ce, din
planul forte al vreunui primar. A făcut
parte din forţa şi din energia lor de
constructori teatrali. Din poveştile de
la Oradea, Teatrul Naţional din Bucureşti,
din Tîrgu-Mureş, Trupa pe butoaie,
Timişoara, Metropolis, Tîrgovişte,
Comedie, Mic... Au făcut, pe unde
au trecut, mari spectacole, trupe, şcoală
de teatru în adevăratul sens al cuvîntului.
Au intuit vocaţia de actori a unor tineri,
i-au împins în văzul tuturor, au
creat trupe. Aşa cum au făcut mari
artişti de aici şi din lume. Au un
liant care adună valoare şi nasc, cu o
inepuizabilă creativitate, dintr-un
fel de laborator teatral, spectacolebijuterie:
Furtuna, Scene din viaţa
insectelor, Familia Tot Mobilă şi durere,
Steaua fără nume, O noapte furtunoasă.
Au iniţiat un tip de public absolut
inocent. Necunoscător. Care a devenit
numeros, tot mai numeros, şi fidel.
Aici am început să întîlnesc frecvent
oameni de teatru, de toate vîrstele, de
toate formaţiile, veniţi pentru Victor
Frunză, pentru Adriana Grand, pentru
George Costin, Adrian Huţuleac, Nicoleta
Hîncu, Adrian Nicolae, Sorin Miron,
actori formaţi cu tact şi intuiţie la şcoala
„Frunză”, nominalizaţi şi premiaţi,
ajunşi repere. S-a dus buhul în comunitatea
teatrală! Aici am vorbit într-o seară
cu Cătălina Buzoianu, invitata specială
a trupei, despre trecut. De Teatrul
„Levant” al Valeriei Seciu, de Pelicanul
făcut la Sala Dalles, de alt fenomen
sufocat rapid. În pauze, mă uit în jur
şi îi ascult pe spectatorii ce au fost
învăţaţi gustul pauzei şi al unui ceai
aromat. Mulţi dintre ei nu au fost în
viaţa lor la teatru. Nici nu ştiu că pentru
cultură se dau bani, că asta înseamnă
şi să-ţi cumperi bilet. Primăriile dau
atîtea pe „gratis”, că au tîmpit „consumatorul”
care vociferează cînd vine
la un spectacol şi află că intrarea îl
costă. Cît despre autorii pieselor...
nimic. Aproape beznă. Aici, publicul
inocent se amestecă cu cel cunoscător.
Se simt energiile bune care circulă,
reacţiile, iniţierea, ritualul, seducţia,
magia. Teatrul mare ia minţile tuturor.
Chiar şi în locuri mici. Am învăţat bine
chestiunea asta. În spate se află estetica
şi programul unui regizor, nebunia
lui, ne-osteneala lui, credinţa că se
poate, că aceasta este una dintre
misiunile teatrului, un fel de coborîre
în cetate, cum a făcut-o şi cu „Trupa
pe butoaie-teatru itinerant”, se află
vocaţia şi dedicaţia, o minte dispusă
să o ia mereu de la capăt. Tăind cîte
un cap de balaur. Luptîndu-se cu mori
de vînt nici măcar imaginare. Cu
nemernicii şi obtuzităţi, cu interese
veşnic electorale de pe plan local, cu
mojicii. Cu distrucţia.
Am aflat că povestea lui Frunză de
la Casa de Cultură s-a oprit. Fără va
urma. Acum cîteva luni, în urma unui
comportament neadecvat faţă de trupă,
în numele Senatului UNITER, Ion
Caramitru l-a sunat pe primarul interimar.
A fost deranjat de presiunea breslei...
Normal, de la înălţimea funcţiei, a
poziţiei, nu ai cum să mai vezi valorile.
Şi apoi, cine mai are nevoie de ele?
Modele din România există astăzi doar
pentru a fi batjocorite. Astăzi, primarul
este ales. Pentru patru ani. După o
raită pe la Centrul UNESCO ca să încerc
să mă lămuresc ce se petrece acolo,
de ce s-a anunţat că Frunză pleacă, că
s-au jucat ultimele reprezentaţii, că
se distruge ceva solid şi semnificativ,
ce mai există dincolo de afişele păstrate
în vitrine şi dincolo de muţenia tuturor,
m-a cuprins revolta. A cîta oară în
douăzeci şi şase de ani? Apoi, neputinţa.
Am simţit implozia sentimentelor şi
stărilor cum îmi face praf, iar, creierii,
inima, speranţa. Cui îi pasă de cultură
pe aici?... Nimănui. M-am gîndit, prost,
să sun la Primărie. Să-l sun pe primar.
Mi s-a transmis că este ocupat, dar că
pot să iau legătura cu nu ştiu ce consilier.
Ce să fac? Îmi caut un loc printre
amintiri. M-am hotărît să rămîn acolo
o vreme.
