Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Unde sunt săbiile lui Ştefan cel Mare de Mircea Mihăieş


Între un circ şi altul, între o demisie scrisă şi apoi ruptă, între o ceartă în familie urmată de divorţ, România are şi bucurii: pentru câteva zile, suntem stăpânii sabiei lui Ştefan cel Mare! Prilej de nestăvilită mândrie, de juisări clocotitoare şi de infinite ropote de aplauze. Purtată precum sfintele moaşte, obiectul de recuzită din dotarea faimosului autocrat medieval a devenit un titlu de nobleţe pentru bieţii români cărora în afara bucuriilor abstracte nu le-a mai rămas absolut nimic.

Farsa cu iz naţionalist, interpretată şi orchestrată de binecunoscuţii maeştri ai arcuşului demagogic, prinde extraordinar, ca orice comicărie de bâlci. Nu ştiu câţi dintre ei chiar ar vrea să fi trăit pe vremea lui Ştefan. Eu, unul, în nici un caz. Nu cred c-aş fi avut mai mult respect faţă de domnitorul cel "iute vărsătoriu de sânge nevinovat" decât am pentru Iliescu şi hoardele lui de mineri. Şi nici mare simpatie n-am pentru că-i tăia pe boierii ce se opuneau vocii sale dictatoriale, exact pentru motivul pentru care n-am pentru Iliescu, astăzi, că nu-i "taie" pe baroni. Ce să fac, autoritarismul de orice tip îmi repugnă, oricât ar fi el de poleit cu litera de aur a "slovelor străbune". Îmi plac reformatorii, înnoitorii, contestatarii, şi nu inşii care-ţi dau cu sabia în cap pentru că aşa au ei chef.

Ştefan cel Mare a domnit patruzeci şi şapte de ani. Despre el s-au scris multe şi se ţin minte multe. Legenda coboară până în copilăria sa nefericită, când turcii erau cât pe ce să-l spânzure de stejarul din Borzeşti. Se vorbeşte despre amantele (ţiitoarele) lui, despre temperatmentul său nestăpânit, despre vitejia sa indiscutabilă. A purtat zeci şi zeci de bătălii, unele câştigate, altele, cele mai multe, pierdute. Există pagini admirabile de istorie şi literatură despre războaiele sale. Nu le-am citit, desigur, pe toate. N-am, prin urmare, cum să ştiu dacă el folosea de preferinţă sabia, lancea, securea sau arcul - sau pe toate acestea. Oricum, la prodigioasa lui activitate războinică, e puţin probabil să fi folosit o singură sabie.

Or, de când mă ştiu, în România se vorbeşte doar de sabia lui Ştefan, ca şi cum ar fi vorba de-un magic Excalibur, de-un unicat cu valoare simbolică absolută. Valoare simbolică avea orice obiect al unui rege medieval, darmite o sabie. Şi mai ales una pe care ţi-a capturat-o duşmanul! Cu toate acestea, despre celelalte săbii ale domnitorului textele istorice tac. Ce s-a ales de ele? Unde s-or fi aflând? Au ruginit sub ruinele castelelor moldave? Le-au topit tătarii, polonezii ori muscalii? Le-au aruncat la grămada de fier vechi descendenţii direcţi? Le-or fi înstrăinat urmaşii - îi ştiţi, cei care până-n ziua de azi şi-au trecut pe emblemă nemuritoarele slove "Nu ne vindem ţara?"

Răspunsurile la astfel de întrebări nici nu prea au importanţă. Sau, dacă au vreuna, ea vorbeşte despre ciudata noastră relaţie cu istoria: o exaltăm demagogic când avem nevoie de voturi, şi-o siluim cu sălbăticie în restul timpului. N-a existat şi nu există politician român care să nu se fi pitit îndărătul vreunei figuri istorice, pentru ca de-acolo să ne arunce ocheade amoroase. Iliescu şi scutierul său Năstase n-au nici un motiv să iasă din acest scenariu. Ba chiar i-au adus îmbunătăţiri: ei şi-au construit podiumuri speciale, tocmai bune pentru autoproslăvire, pe când poporul e înghesuit în ţarcuri. E drept, de acolo, din subsolurile vieţii şi ale istoriei, prostimea are o perspectivă ideală pentru a vedea scălâmbăielile, măscările şi falseturile măgăreşti la care se dedau aleşii neamului.

Ideea lui Năstase de-a dona mănăstirii din Suceava o copie ordinară a mult prea mitizatei săbii a lui Ştefan e pe cât de grotescă, pe atât de sugestivă. În gândirea lui, între original şi făcătură nu există nici o diferenţă. Năutul din vremea lui Ceauşescu a luat astăzi forma sabiei lui Ştefan. Înghiţim pe nemestecatre orice tâmpenie ieşită din gura conducătorilor, fără să ne dăm seama că îşi bat joc de noi şi de miturile noastre. Cui folosesc cei un metru douăzeci şi cinci de metal împodobit cu pietre luciose, dar fără nici o valoare? Cel fel de simbol vrem să propunem? Unul al minciunii şi al falsului, al lipsei de onoare şi demnitate. Ne mulţumim cu astfel de săbii cu năut, aşa cum, dresaţi de Ceauşescu, ne mulţumeam cu orice bucăţică meschină zvârlită de Pingelică. Adrian Năstase, intrat pentru eternitate în structura mentală a lui Ceauşescu, şi-a continuat glorios teatrul dezgustător început în ziua alegerilor locale şi continuat cu joaca de-a demisia: sabia de tinichea a lui Ştefan e însăşi esenţa promisiunilor acestui demagog nesătul făcute electoratului naiv. Dar nu atât de naiv încât să uite umilinţa.

Pentru politicienii români, evenimentele istorice sunt cu atât mai bune de morfolit între gingiile vampirice cu cât sunt mai îndepărtate. Cazul ideal ar fi fost Burebista. Dar, din păcate pentru pesedei, acela a fost devorat de Ceauşescu. În aceste condiţii, e bun şi Ştefan, iar în viitor vor fi resuscitaţi şi Iancu, şi Tudor, şi Bălcescu, dacă împrejuăririle o vor cere. Ba chiar - nu mă sfiesc s-o spun - în tragica eventualitate a dispariţiei sale, însuşi Mihai I-ul va fi dat urgent la reşapat, şi un Năstase mai cărunt la tâmple nu se va sfii să-i înalţe osanale.

Cât de mult le pasă politrucilor actuali de istoria adevărată se vede din incredibila batjocorire a mormântului unui veritabil erou al neamului, Lucian Blaga. După ce a fost călcat în picioare de comunişti, urmaşii direcţi ai acestora nu-i mai acordă nici măcar pacea odihnei veşnice. La gardul cimitirului din Lancrăm, nişte întreprinzători de şcoală nouă au înălţat o hidoasă hală metalică, pentru a ascunde cât mai bine una din puţinele dovezi de gândire originală ale românilor în veacul al douăzecilea. Pentru ca arhitectura simbolică să fie completă, de partea cealaltă se află o conductă de gaz aerian, veritabilă "ctitorie" a istoriei fâsâinde pe care o trăim. Inutil să mai spun că biserica din apropierea cimitirului e o splendidă construcţie din veacul al şaisprezecelea, veche reşedinţă episcopală. Dacă nu vor avea norocul de-a coincide cu cine ştie ce dată rotundă, care să le dea pesedeilor prilejul de-a se îmbăia erotic în valurile de mulţimi, salvarea acestor monumente originale n-are absolut nici un sorţi de izbândă.

Să fim, însă, optimişti. Poate că vreun iubitor de cultură străin se va oferi să dezhumeze osemintele poetului alungat a doua oară din istorie şi le va depune într-un loc demn de uriaşa lui personalitate. Poate fi chiar vreun turc cu inimă milostivă şi, cine ştie, sabia de cuvinte a lui Blaga va odihni cândva lângă sabia autentică a lui Ştefan, în palatul Topkapi. Şi tot aşa, vreo copie la indigo a lui Năstase va descinde, în viitorime, pe malul Bosforului şi va readuce, într-un târziu, mulajele din plastic ale fragilelor oase de lebădă ale poetului. Iar românii ce vor veni după noi vor vărsa lacrimi înduioşate în faţa mulajelor de plastic aşa cum astăzi strămoşii lor se închină cu cuşma în mână în faţa ciorii vopsite livrate la metru (şi douăzeci şi cinci) de cinismul incomensurabil al unor avortoni ai istoriei.

Remanierea operată zilele trecute cu viteză de Năstase are aceeaşi consistenţă a tinichelei: inşi mutaţi de ici-colo, vechi feţe de incompetenţi pozând în salvatori ai neamului - sau măcar ai PSD-ului. Aproape că-ţi vine să-l preferi pe Năstase în postura de colecţionar: când e vorba de picturi şi cărţi rare, măcar ştie să facă distincţia dintre original şi fals!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara