Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Un visător incurabil de Cătălin D. Constantin


Fiecare cititor împătimit îşi are jocurile şi ritualurile lui de lectură. Mai simple sau mai puţin simple. Cînd e vorba de o carte de poezie, jocul meu e comun de tot: deschid volumul la întîmplare şi întreaga lectură se compune în jurul paginii pe care hazardul a ales să o aducă în prim plan. Îmi pare că niciodată jocul acesta, postmodern şi teoretic la modul involuntar, nu a fost mai potrivit decît în cazul Pluriversului. E numele larg sugestiv sub care Mircea Cărtărescu îşi adună, în ordine istorică, adică în ordinea celei dintîi publicări, poeziile, aproape toate poeziile apărute în volum pînă la Levantul: Faruri, vitrine, fotografii (Cartea Românească, 1980), Poeme de amor (Cartea Românească, 1983), Totul (Cartea Românească, 1985), Dragostea (scris între 1986-1988, Humanitas, 1994). "sînt o dantură pulverizată, o gură arsă după o noapte cu băutură/ sunt o sarcină toxică, un torent/ albastru de cianură zvîgnind bifurcat din gura păianjănului,/ mai puternic decît un caşalot, mai fragil decît o eprubetă: sînt un visător incurabil."

Strofa e prima din Autoportret într-o flacără de brichetă, poemul ce deschide Monştri ai elegiei, din Poeme de amor, volumul emblematic al generaţiei optzeciste, cel amînat la apariţie, în 1982, din pricina acuzaţiei de obscenitate. Aici s-a deschis, în jocul meu, volumul întîi din Plurivers.

Postmodern, hazardul a vrut ca Mircea Cărtărescu să fie poet şi visător incurabil. Mă văd nevoit să subscriu afirmaţiei făcute de Paul Cernat în postfaţa ce încheie volumul al doilea al ediţiei de faţă: La poezie, Mircea Cărtărescu nu a renunţat de fapt niciodată…

Literar vorbind, gestul antologării are conotaţii semnificative, nu e niciodată pe deplin inocent. Dar dincolo de evenimentul editorial, simplul fapt al aducerii împreună a poeziilor lui Mircea Cărtărescu se lasă şi nu se lasă descifrat. Verdict definitiv al despărţirii, al despărţirii prin însumare? Gest firesc al oricărui visător care priveşte, pe jumătate nostalgic, pe jumătate detaşat, înapoi? Epilog sau punct de suspensie?... Greu de spus, dar avantajul cel mare îi revine cititorului. Pentru că alăturarea aduce beneficiul lecturii într-un nou context. Pentru că alăturarea confirmă şi infirmă ceea ce ştiam - vom şti - despre Mircea Cărtărescu.

Aş începe de altfel cu o constatare cuminte, cu o impresie vizuală, aptă de a fi extinsă simbolic. Cititorul nu ţine în mînă o carte obişnuită, tipărită în format "standard", adică în formula editorială în care au apărut iniţial poeziile cuprinse acum în Plurivers. Plurivers nu e o carte-suport, e aproape carte-obiect, cu o grafică simplă, dar interesantă, mergînd pînă la felul de literă oarecum atipic ales pentru punerea în pagină. E o carte care arată altfel, dar care rămîne de o eleganţă simplă, clasică. Şi, ca orice obiect, se dezvăluie privirii în calitate de întreg. În calitate de întreg se dezvăluie acum privirii critice poezia lui Mircea Cărtărescu. Prilej pe deplin favorabil jocului simplu şi întotdeauna surprinzător al relecturii, al confirmărilor şi infirmărilor lucrurilor deja spuse, deja crezute definitive.

Nimic mai firesc decît senzaţia de contrariere pe care o manifestă oricare cititor în faţa unui text ştiut cu care se reîntîlneşte în alt context. Şi probabil primele semne ale relecturii critice a poeziei lui Mircea Cărtărescu le găsim în postfaţa lui Paul Cernat, subtilă analiză a poeziei cărtăresciene. Paul Cernat e convins că tot ceea ce părea, la cea dintîi citire, "subversiune", "demitizare" sau "frondă polemică" la adresa tradiţiei se vede astăzi în negativ: recuperare lucid-melancolică, îmbrăcînd forma unei tandre "salvări" - retorică, ironică şi parodică. O formulă a reciclării. Îmi vine în minte un cunoscut postulat al lui Lyotard, cel care afirmă că o operă nu poate deveni modernă decît dacă este mai întîi postmodernă. În cazul lui Mircea Cărtărescu, reciproca începe să devină, simultan şi într-un sens deloc restrictiv al cuvîntului, la fel de valabilă.

Surprinzător jocul acesta al relecturii! Subscriu pe deplin la cea de-a doua constatare de relectură a lui Paul Cernat: intensitatea experienţei recitirii poeziei cărtăresciene depăşeşte în intensitate experienţa recitirii oricărui alt poet din generaţia optzecistă. La nivelul limbajului, al imaginii, al ingeniozităţii parodice, al inteligenţei intertextuale, Cărtărescu rămîne fără rival.

Singure, volumele îşi fac concurenţă între ele. Pluriversul se lasă pe de o parte citit sacadat, "vîrstele poetice" sînt vizibile, în competiţie cu ele însele, evident, fără a putea vorbi de trepte. Dar Pluriversul se citeşte egal din orice punct al său, e un univers interior structurat. Şi cu aceasta mă întorc la banalul meu ritual de lectură.

Deschid volumul doi din Plurivers la bere şi frig: "ce geruleţ şi-n iarna lui 83…/merg încotoşmănat pe barbu văcărescu şi stele se reflectă-n polei/şi din stopuri se sleieşte pe gheaţă lumina/pînă la casa unde locuieşte kenereş adina/în staţia lui 88 şi 90./merg la berlin ca să urc în salonul roşu cu bere şi lilieci/şi arlechini şi căpcăuni şi balerine pe fototapete/şi un urs de fainţă între măsuţele cu brichete./acolo, lîngă ursul de faianţă,/ne-am dat întîlnire eu, tudor jebeleanu şi dan goanţă/ca să nu pierdem după-masa de luni/cam goală acum, după desfiinţarea cenaclului de luni."

Biografism? Se prea poate, dar şi pe acesta îl citim acum altfel…Poemul face parte din ciclul Momente, cuprins în volumul Totul, din 1985. Dintre volumele lui Mircea Cărtărescu, acesta îmi place cel mai mult, hazardul a ştiut iarăşi unde să-mi deschidă cartea. Mai mult ca oriunde, poezia cărtăresciană e aici, totul mă încîntă, concreteţea ei seacă, lumea fantastică a Bucureştiului pe care o instituie avid şi real în imagini stranii, mute. Relectura îmi descoperă familiarul unui oraş pe care-l cunosc abia acum.

L-am învăţat de la Mircea Cărtărescu, îl ştiu, e un oraş poetic. Dar ca să descopăr că-l ştiu a fost nevoie de Plurivers. Încă unul dintre efectele secundare ale relecturii. Către final, poemul Bere şi frig trece în proză: "ah, v-aţi dus visuri, v-aţi dus! de unde să încep acum să explic lucrul ăsta? ce să spun mai întîi? am fost un visător, n-am priceput nimic niciodată din ce se petrece pe lume. am trăit ca în vis şi acum iată că sînt silit să deschid ochii. şapte sau opt ani, timp în care am scris trei cărţi de versuri, am trăit obsedat de poezie, fantaziat de poezie. îmi era groază de un singur lucru, de faptul că într-o zi va trebui să mă maturizez, că într-o zi exteriorul va începe să existe, că n-o să îmi mai ţină multă vreme."

Verdict definitiv al despărţirii, al despărţirii prin însumare? Gest firesc al oricărui visător care priveşte, pe jumătate nostalgic, pe jumătate detaşat, înapoi? Epilog sau punct de suspensie?... Postmodern, hazardul a vrut ca Mircea Cărtărescu să fie poet şi visător incurabil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara