A şaisprezecea ediţie a Intâlnirilor JTI (Japan Tabacco International), care din anul 2000 ne prilejuieş te semnificative întâlniri cu mari personalităţ i creatoare din lumea întreagă, ne-a adus în acest an, de la Londra, Compania Akram Khan, pe scena sălii mari a Teatrului Naţional Bucureşti.
Prima surpriză a fost întâlnirea cu noua înfăţişare a spaţiului foaierelor şi a sălii celei mai mari a teatrului, spaţiu aerisit, eliberat de grandori ceauşiste, înnobilat printr-o eleganţă de bun-gust şi prin prezenţa statuilor cu chipurile marilor creatori de teatru, de la Sofocle la Molière, peste care tronează, cu deplină îndreptăţire penru noi, nenea Iancu Caragiale. O plecăciune lui Ion Caramitru care a înnobilat nu numai o clădire ci şi, prin ea, capitala însăşi. Nu uităm însă că a alungat de acolo Dansul, pentru că dansul este lumea cea mai apropiată de sufletul nostru. Şi în această lume am pătruns, din nou, cu aceeaşi bucurie, prin intermediul unui artist cu totul aparte, neîncadrabil nici unui alt curent sau stil cunoscut, coregraful Akram Khan. Am venit însă în contact direct doar cu coregraful, pus în valoare de cei cinci dansatori modelaţi de el, nu şi cu dansatorul Akram Khan, creatorul acelor mişcări cu totul speciale, pornite dintr-o străveche cultură asiatică, cea indiană, căci compania a venit fără el. L-am urmărit mai demult pe peliculă, fie dansând, fie povestind despre lumea unde îşi are rădăcinile, pe Mezzo şi în Studioul lui Cosmin Manolescu. Cu dansul clasic indian eram familiarizaţi, căci, de-a lungul anilor am fost vizitaţi de dansatori care continuă să pună în valoare stilurile Bharatanatyam sau Kathak. Dar Akram Khan poartă doar în stăfunduri, în inconştientul colectiv ca şi în memoria conştientă a culturii sale, tot ceea ce îi oferă ambientul cultural al strămoşilor. Căci ceea ce vedem este cu totul altceva, este dans contemporan de factură indică, nici el încadrabil în vreo zonă a dansului contemporan cunoscut nouă. Pentru publicul larg, dansul Companiei Akram Khan din spectacolul Kaash trebuie să fi fost de-a dreptul straniu. Titlul e potrivit ales, dacă încercăm să pătrundem în spaţiul cultural din care provine, cuvîntul hindus Kaash însemnând „doar dacă”. Doar dacă facem un efort de adaptare putem pătrunde în universul special al acestui creator. Şi efortul ne este răsplătit pe deplin. Ritmurile şi muzica specifice dansului Kathak ne invită să ne împărtăşim, prin caligrafia scenică a corpului dansatorilor, din izvoare energetice primordiale, dar şi să ne oprim, odată cu dansatorii, în ipostaze statuare, căutând înţelesuri de dincolo de cuvinte. Am urmărit pe peliculă prima variantă a spectacolului Kaash, din 2002, şi apoi noua versiune, prezentată la Bucureşti, remodelată în 2014, impreună cu compozitorul Nitin Sawhney, scenograful Anish Kapoor, luminile (cu important rol scenic) lui Aideen Malone şi costumele lui Kimie Nakano, integral negre. Îmi place mai mult noua versiune din 2014. Peste colanţi li s-au adăugat, atît celor trei dansatoare cât şi celor doi dansatori, fuste largi care contribuie la amplificarea mişcărilor, bustul bărbaţilor rămânând gol şi contribuind din plin, prin flexarea fiecărui muşchi şi fiecărei articulaţii, la plastica mişcărilor. Ritmurile Kathak combinate cu o muzică suplimentară din Spectre de John Osvald şi cu şoapte şi cuvinte au „îmblânzit”, pentru urechile mele europene, bombardamentul tobelor, fără ca nimic din forţa şi expresivitatea mişcărilor să se dilueze. Cei cinci dansatori, Kristina Alleyne, Sadé Alleyne, Sung Hoon Kim, Nicola Monaco şi Sarah Cerneaux, au pus pe deplin în valoare gândirea coregrafică a lui Akram Khan. Însă creatorul acestor mişcări are în fiinţa lui ceva în plus, de nedefinit, care împrimă dansului o forţă inegalabilă, aşa cum l-am văzut în filme. Încercând să descifrez, în oarecare măsură, stilul lui Akram Khan, pot spune că e precumpănitor liniar, întrerupt brusc de contorsionări ale torsului, după cum desfăşurările în forţă ale dansatorilor sunt oprite tot aşa de brusc într-o poză statuară. Picioarele au precumpănitor rolul de a fanda, dar mâinile şi mai ales degetele au un joc bogat, ca o amintire din dansul clasic indian. Există o mişcare a degetelor unite şi cu poignet-ul îndoit, sugerând un cap de şarpe, mişcare ce revine mereu, ca un memento. Mişcarea unui corp sau a două corpuri este preluată treptat şi de celelalte, identic sau modificată, iar direcţiile compoziţionale pe care se situează corpurile se schimbă mereu, neaşteptat, pe alte linii şi diagonale, ca într-un joc, greu de prevăzut. Legătura cu pământul este şi ea complexă, corpurile părăsind din cînd în când verticala, rostogolindu- se şi continuîndu-şi mişcările pe orizontala podelei. Şi peste toate mai pluteşte şi o undă de mister, potenţată de lumini şi o vibraţie energetică moştenită parcă din alte ere, dansatorii, extrem de concentraţi, părând că oficiază.
La video-conferinţa Bucureşti- Londra, care a precedat spectacolul, Akram Khan ne-a vorbit, în spiritul tradiţiei sale culturale, milenare, despre succesiunea ciclică a creaţiei şi distrugerii, a luminii şi întunericului, a calmului şi pasiunii. O tradiţie culturală în care Lumea însăşi s-a născut prin dansul Zeului Shiwa. În creaţia sa nu este însă nimic narativ, totul este sugestie deschiză toare de lumi imaginative. Capacitatea sa creativă a atras colaborarea multor personalităţi, artişti vizuali, compozitori, scriitori, iar din lumea dansului, de pretutindeni, o mulţime de mari artişti, dintre care îi amintim doar pe balerina Sylvie Guillem şi pe dansatorul Sidi Larbi Cherkaoui, pentru că publicul românesc i-a putut vedea, tot datorită Întâlnirilor JTI. Părinţii lui Akram Khan sunt originali din Bangladesh, iar el a fost hrănit, în egală măsură, atât cu artă şi cultură indiană, cât şi europeană. Astăzi, Akram Khan colindă lumea cu creaţiile sale şi este deosebit de apreciat în ţara sa de adopţie, unde este Artist Asociat al Teatrului Sadler’ s Wells din Londra, sprijinit în creaţiile sale de Arts Council şi onorat cu numeroase premii, inclusiv Premiul Laurence Olivier. Întâlnirea cu creaţia unei astfel de personalităţi, aflate chiar în acest moment între marii creatori din lumea dansului mondial, a fost un privilegiu.