monografiile, eseurile lui Grigore
Arbore apărute în deceniile
şapte şi opt – Chagall, 1971, Piero
della Francesca, 1974, Futurismul, 1976, Cetatea
ideală a Renaşterii. Eseu asupra tipologiilor
formelor urbane, 1978,Giovanni Bellini, 1978,
Forma ca viziune, 1984, Bernini şi stilistica
barocului, 1980, Arta în timpul monarhiilor
absolute, 1997, cu excepţia primului şi ultimului
titlu, pătrund în profunzimea ţesutului artei din
ţara lui Leonardo da Vinci, insistând asupra unor
nuclee care-i conferă acesteia identitatea „tare”,
inconfundabilă: viaţa în cadre urbane, prezenţa
agorei şi nevoia de modele eroice. Pe de altă parte,
sunt memorabile prin stilul lor opus generaţiei
sale explozive,versurile lui Grigore Arbore,
un clasicizant auster, un discret elegiac.
Exodul, 1967, Cenuşa, 1969, Auguralia,
1972, Poeme, 1974, Averse, 1974, Stolul de
argint, 1979, Retrageri, 1982, Din toate părţile,
1984, Comentariul unui vis, 2011, au fost bine
primite de critica literară. Departe de ţară,
din întunecatul an 1987, Grigore Arbore va
preda la Universitatea din Pisa (Istoria artei
bizantine), Veneţia (Istoria arhitecturii), Ferrara
(Istoria artei medievale). Criticul de artă va
coordona, de asemenea, la selecta Editură Electa-
Mondadori, colecţia Pictura în Europa, va răspunde
de organizarea unor importante expoziţii italiene.
Când l-am vizitat în urmă cu vreo două decenii,
ne-a primit într-un palat veneţian unde-şi
avea biroul, în cadrul Institutului de Studii Marine.
La Festivalul Internaţional de Carte
Transilvania din toamna trecută, Grigore Arbore
venise cu o masivă antologie din creaţia sa lirică,
Apa de zăpadă, Editura Şcoala Ardeleană. Un
volum prefaţat de Ion Pop. Criticul va remarca
„cele zece cărţi de versuri reunite acum între
aceleaşi coperte definitivează un autoportret cu
linii doar mai apăsate în timp peste contururi
trasate de la început cu o notabilă siguranţă şi
cu intuiţia de a fi surprins tonul şi culoarea
esenţiale”. Mircea Popa ne dă şi el „un portret
critic” „poezia lui (G.A.) face trimitere la un ev
scufundat” la un „timp aluvionar, anacronic”,
dar şi la Pajere-le lui Mateiu Caragiale. Pentru
Răzvan Voncu există „planul referenţial umanist
care unifică toate aceste ipostaze”. Adică pe
cea de „poet, istoric, istoric al artei, comentator
politic şi cercetător interdisciplinar.” Şi, mai
departe, citându-l pe Al. Cistelecan, cel care
descoperea „o tehnică a viziunii (care-i) este mai
la îndemână poetului decât viziunea însăşi”, să
afirme net „elementul coagulant al poeticii lui
Grigore Arbore este tocmai forma discursului,
arhitectura şi urbanistica lui, nu cărămizile,
citeşte temele, motivele şi referinţele culturale
din care este alcătuită”.
Nu doar cu antologia Apa de zăpadă s-a
înfăţişat la Cluj anul trecut Grigore Arbore, ci
şi cu un volum independent de poeme scrise
direct în italiană, traduse de autor în română.
Culegerea bilingvă, Fără glorie, a apărut la Editura
Supernova ,Veneţia. Este însoţită de o prezentare
a lui Mircea Popa şi un desen, coperta, făcut de
regretatul Mihu Vulcănescu. Un mănunchi de
poezii provocate de contemplarea peisajului
văzut pe fereastra unui tren alcătuieşte prima
parte a volumului, Inter-city şi alte poeme...
Textul italian are fluiditate şi o distincţie necăutată,
ceva firesc şi împlinit, care reuşeşte să treacă,
mare parte, şi în traducere. Poate în italiană
limbajul poetului să sune eventual mai plin,
subtextual vorbind. Limbajul poetic peninsular
poate-i structural mai „şlefuit” (de valurile secolelor
culturale care l-au format) decât cel românesc,
mai pulsatoriu. Cea de a doua parte conţine
poeme mai ample, unele cu aluzii la timpul nostru
care şi-a pierdut busola şi zeii ; sunt invocate
figuri mitologice, repere atemporale proprii liricii
lui Grigore Arbore, totul într-o tonalitate majoră.
Deschid o paranteză comparatistă. Există,
ştim cu toţii, mulţi poeţi moderni care scriu
pornind de la un peisaj. Eugenio Montale excelează
în asemenea translări poetice ale unui crâmpei
de natură în strofele unei poezii. Am scris translat,
nu transfigurat, pentru că metaforele sunt, de
regulă, evitate, în cazul lor. Poeţii Liguriei (Camillo
Sbarbaro, C. Roccatagliata Ceccardi) au o stilistică
anticalofilă. Eugenio Montale, agnostic, sceptic,
supralucid, teoretiza chiar specificul poeziei zisă
de „ocazie”, legată intim de peisaj, afirmând:
„Admiţând că în artă există o cumpănă între
afară şi înăuntru, trebuie să exprimi obiectul
şi să treci sub tăcere ocazia-impuls” (Intenţii,
interviu imaginar, în Eugenio Montale, Poezii,
traducere, aparat critic de Marian Papahagi,
Dacia, 1988). „Ocaziile poetului sunt „aşteptarea
unui eveniment miraculos... a capta un sens, un
raport neprevăzut şi imprevizibil cu realitatea”
explica un critic italian semnificaţia mai mult
decât cea goetheeană a „ocaziei” lirice.
Grigore Arbore urmează lecţia
montaliană, priveşte în afara lui,
dar şi mult înăuntrul său,
„cumpăneşte”ceea ce vede de la fereastra trenului
( chiparoşii, colinele, acoperişurile localităţilor,
măslinii etc.) cu tensiunile lui lirice, dorind
descifrarea acestor „mesaje cifrate” transmise
de lucruri, aceste „licăriri ale vieţii” cum observa
tot un critic italian. Ele, probabil, se nasc simultan
cu vederea peisajului, poemele provin, pe scurt,
din echivalarea interioară a peisajelor. Nu suntem
departe nici de „corelativele obiective” ale lui
Eliot, care-l preţuia pe Montale. Blaga atunci
când a scris „Iubito-mbogăţeşte-ţi cântăreţul/mută-
mi cu mâna ta în suflet lacul,/şi ce mai vezi văpaia
şi îngheţul,/dumbrava, cerbii, trestia şi veacul”
(Vară de noiembrie) făcea o poezie de transfigurare,
metaforică, numai aparent una de translaţie,
metonimică. Era o pseudo-translaţie, care nu
scade cu nimic valoarea textului blagian. Peisajul
rămâne solemn, mitizant...
Un scriitor dornic de lungi călătorii pe
calea ferată, de experienţa diversităţii inepuizabile
a umanului, este poetul Blaise Cendrars în
Transsiberianul (La prose du Transsiberien) 1913.
Un fragment a fost tradus de Vicenţiu Iluţiu în
primele numere ale revistei „Echinox“, publicaţie
peste câteva luni semicentenară. Descopeream,
tineri, prin poetul francez atracţia marilor spaţii
geografice, într-o vreme când nu prea se călătorea
unde doreai, o poezie a distanţelor, a vastităţii,
ca la Saint-John Perse, dar nu atât de retoric. Ce
diferenţă între călătoria acestor intelectuali,
scriitori trăind într-o societate civilizată şi
atmosfera de sălbăticie tribală din Budila-Express,
capodopera probabil a lui Alexandru Muşina.Ce
prăpastie exista între „aborigenii” optzecistului
navetist, „aborigeni” care taie catifeaua sau
muşamaua banchetelor din compartimente şi
elegantul Inter-City-ul al lui Grigore Arbore,
pe ruta Veneţia-Milano. De o parte, existenţa
unei lumi normale, cum sună Scrisoare din
Paradis a lui Grigore Arbore din partea a doua
a volumului: „viaţa aici/ se desfăşoară normal,/
nimic nu se pierde, totul/ se transformă în vis,
la comanda/ duhului nevăzut ce priveşte
uimit/ spectacolul lumii”. De cealaltă, navetiştii
poetului optzecist. Aceeaşi lume, altă lume...
nu sunt niciodată simple înregistrări
fotografice (dar tind ca la Montale
spre o obiectivare) peisajele la
Grigore Arbore, peisaje nu rugoase, ci plăcute
altfel, prin care aleargă trenul. Plăcute pentru că
peisajul, cel toscan, mai ales, s-a tot spus, pare
a imita arta. E o mărturisire a vieţii cu povara
sa, pe care nu ţi-o ia nimeni, arta, natura doar
ne-o uşurează, cumva: „Iarna care ar fi trebuit
să mă omoare/a fost mai blândă decât de obicei.
Scriu/ poezii în trenuri supraveghind/ de la
ferestre îmbobocirea nesigură a garoafelor/
Vorbesc/ mereu, coborând vocea, cu persoane
care se îndreaptă spre direcţii necunoscute.
Pentru toţi/ calea mea este fără întoarcere,/inutilă
precum zborul rândunelei – revenită pe un câmp
părăsit”, (Mai blândă ca de obicei, 27.03.1988).
Totul este densificat de reflecţie şi de o irepresibilă
amărăciune existenţială, ele covârşesc exactitatea
notaţiei: „Acum cincisprezece ani, inefabila,/
cenuşia stâncă şi lacul/ strivit între coloanele
brazilor”. Melancolia are propriul său cifru, e o
tristeţe abstractă: „De gâtul tău acum atârnă/
fântâna de argint în care/ cântece solitare se
îneacă – încercând să iasă la lumină”. Parcă l-am
citi pe Ion Vinea trecut prin filtrul unui Vincenzo
Cardarelli. Acelaşi ton în alt poem: „Întuneric
apos. Peste câmpia padană/ răsar îndoielile.
Lunecos/ şi fără ranchiună sufletul tău./ Un mic
pas dincolo de/ graniţele abstracte ale tufişurilor
şi lacul/ se trage îndărăt sub munte/ renegândute”.
Ce mână sigură are aici, nu doar aici, poetul,
cum ştie când şi cât să taie carnea impurei anecdote
şi a sentimentalismului „apos”. Ce lin alunecă
versul spre nobleţea abstractizării, obiectivării,
refuzându-şi confesiunea abrupt-indiscretă. O
aură conceptuală trebuie să sublimeze concretul,
să-l obiectiveze, să-l domine, nu să-l înlăture,
aceasta-i, cred, lecţia esenţială, sau unul dintre
preceptele lui Montale. „Cu cât plângi mai mult/
cortine de aur înfăşoară acoperişurile caselor”.
Cu cât plângi mai intens, abstractizezi mai
profund, mă întreb? Vezi Fără ranchiune, 12.02.1988.
Sau, la fel de montalian, vreau să spun conceptualizând
enigmatic carnaţia concreteţei: „Odată
ce soarele s-a desprins/ de trupurile uscate ale
măslinilor/ tânguirea nu mai e necesară”.
„Viaţa este sus şi jos în corole şi rădăcini”.
Într-adevăr simţi din plin aceste miracole cotidiene
în poezia lui Grigore Arbore. Aşa cum simţi
vulnerabilitatea poetului, a omului: „Suntem
doar apa de zăpadă-spuse-/ puf de pe aripile
îngerilor”, din splendidul poem care ar merita
citat integral, pentru combinaţia de asprime şi
speranţă, proprii lirismului lui Grigore Arbore.
