Când am auzit că la Conferinţa de presă regizorul spectacolului cu "Trubadurul" ar fi spus că totul a decurs perfect în primul său contact cu genul liric, singurul inamic fiind muzica, am crezut că a fost o butadă menită a încălzi atmosfera. La premiera de la Opera Română Bucureşti am înţeles că era o mărturisire sinceră şi că Alexandru Hausvater (ca şi alţi buni regizori de teatru) are impresia că momentele muzicale (arii, duete etc.) nu îşi sunt suficiente sieşi (când de fapt ele sunt forma cristalizată a emoţiei) şi că trebuie neapărat umplute cu ceva; aşa că am văzut aici "de toate": proiecţii video, grafică pe calculator, efecte pirotehnice, dansuri de cabaret, costumaţie aşijderea etc. în această manieră de Broadway se aglomerează o cantitate enormă de detalii scenice străine de subiect, chiar deranjante prin inutilitate sau obscuritate etc. Fără îndoială, regizorul are dreptate când spune că "mişcarea şi schimbările sunt vehiculul primordial", dar asta nu justifică însoţirea principalelor momente de conflict violent cu dansul zglobiu al unor blondine drăgălaşe în fustiţe aurii sau pisicile şi lesbienele din grădina Leonorei, în timp ce ea îşi cântă iubirea pentru trubadur.
Fără îndoială, libretul acestei melodrame romantice întunecate este destul de încâlcit şi intenţia de a-l explicita pentru un public mai puţin cunoscător este binevenită, dar oare calea aleasă prin traducerea vizuală pleonastică este cu adevărat eficientă? în acest scop au fost adăugate o seamă de personaje mimate care ilustrează faptele scenice; astfel Contele de Luna este cvadruplu (prunc, adolescent, bătrân şi cel al lui Verdi, care cântă), Azucena este triplă (ca vrăjitoare arsă pe rug, ca tânără cu sugarii în braţe, şi cea care cântă). Mă îndoiesc că aşa se clarifică story-ul. Spre deosebire de "Rigoletto" şi "Traviata" (compuse cam în acelaşi timp) personajele din "Trubadurul" sunt mai puţin figuri veridice cât reprezentări exacerbate ale unor trăsături definitorii: Azucena, pe care Verdi o considera germenul întregii tragedii cu obsesia răzbunării al cărei instrument şi victimă este; Leonora prinsă între forţe ce o depăşesc, alegând calea gestului eroic pe care (atenţie!) nu-l duce până la capăt rămânând eroina perfectă sacrificată pe altarul iubirii mereu prezentă în lirica verdiană. Manrico, asemenea lui Luna, vrea să-şi realizeze visul de luptător şi de bărbat. Contele de Luna care nu este un ticălos, ci un om bolnav de pasiune. Toţi sunt zdrobiţi de cruzimea vieţii şi de obicei la Verdi îşi găsesc izbăvirea în moarte.
"Trubadurul" renunţă la continuitatea tradiţională a acţiunii în favoarea unor tablouri închise, flash-uri scurte, unele despărţite de ani, într-o succesiune cinematografică. Iar tablourile sunt grupate dual - rememorare-prezent - sau centrate pe câte un personaj, după cum spun şi titlurile date de autor. Legate într-un flux continuu, impresia este de un şuvoi dens care duce cu el tot felul de obiecte disparate, ca un râu după inundaţie. Unul dintre aceste elemente disparate este personificarea lui Verdi, prezent pe scenă tot timpul printre figurile închipuite de el. Dar aerul mizeros al personajului contrazice total imaginile cunoscute, care ne arată un bărbat robust, cu un aer sever de autoritate, de intransigenţă, binecunoscute de altfel în mediul teatral al timpului.
Şi dacă totuşi ieşi din sala Operei cu un sentiment de satisfacţie este pentru că muzica "Trubadurului" cu formidabila ei energie, cu splendida ei inventivitate melodică te copleşeşte. Gestica melodică divergentă a celor două femei, vehemenţa meridională a tenorului, tensiunea şi eleganţa elocvenţei baritonului înfrâng orice obstacole, inclusiv pe cele regizorale.
La această impresie a contribuit din plin excelenta prestaţie a ansamblului: orchestra condusă cu mână fermă şi tempi repezi bine susţinuţi de dirijorul Iurie Florea, impresionanta participare a corului (cu o partitură de întindere şi substanţialitate) pregătit de admirabilul şi neîntrecutul Stelian Olariu. Interpreţii care s-au încadrat cât au putut de bine în context au fost, în principal Mariana Colpoş, care a ieşit cu succes din cadrul fach-ului ei de soprană lirică spintă în rolul foarte greu al Leonorei care cere şi lejerităţi, cu momente sensibile, frumoase, dar marcate de oarecare oboseală către sfârşit; Liliana Lavric de la Chişinău în Azucena cu o voce bună, dar un mai atent control al intonaţiei i-ar fi util; cu ţinută impecabilă în pofida ridiculizării prin costumaţia de star rocker şi un pas mare către ceea ce se numeşte bariton verdian a făcut Iordache Basalic în Contele de Luna. Cât despre tenorul Ahmed Agadi de la St. Petersburg el a luptat din greu cu atletica vocală a lui Manrico, cu un succes parţial.
