Dan Lungu,
Fetiţa care se juca
de-a Dumnezeu,
roman, Iaşi, Ed.
Polirom, 2014 (pe
copertă: Andere
Andrea Petrlik/
Shutterstock.com).
360 pag.
Titlul primei cărţi de
proză a lui Dan Lungu
era atât de dizgraţios
– Chetă la flegmă –, încât
mi-a trebuit un mare
efort de obiectivare ca
să admit, într-o recenzie,
că autorul are talent.
Titlul altei cărţi publicate de el – Sunt
o babă comunistă –, de o violentă expresivitate,
a făcut valuri şi în România, şi
în alte ţări (cu atât mai mult cu cât
ecranizarea lui Stere Gulea l-a preluat
şi repus în circulaţie). Puţină lume ştie
însă că la originea sintagmei se află o invectivă
folosită de maliţiosul Dan Petrescu
– „babă utecistă” – într-un pamflet al său
îndreptat împotriva unei cunoscute editoare.
Iată că acum Dan Lungu se prezintă
în faţa publicului cu un titlu de o remarcabilă
frumuseţe literară, care pare împrumutat
de la Mario Vargas Llosa sau Vasili Şukşin:
Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu. Nu
este împrumutat, îi aparţine exclusiv
lui Dan Lungu, dar prezintă dezavantajul
că îi creează cititorului aşteptări prea mari
şi îl face să se simtă dezamăgit de un
roman în fond foarte bine scris.
Ce roman s-ar fi putut construi plecând
de la acest titlu! îţi tot spui întorcând
filă după filă, în loc să te bucuri de fineţea
spiritului de observaţie a autorului şi
de frazele lui impecabil alcătuite. Dan
Lungu îşi îndreaptă, de data aceasta,
atenţia asupra lumii copiilor, dovedind
în înţelegerea lor o surprinzătoare
competenţă. Fie i-a studiat multă vreme,
cu atenţie, pe puştii din jurul lui, fie îşi
valorifică, în urma unui proces de anamneză,
propriile trăiri de pe vremea când avea
numai câţiva ani.
În prim-planul naraţiunii este adusă
o fetiţă, Rădiţa, aflată în grija bunicilor,
după ce mama ei, Letiţia Vărzaru, a
plecat să muncească la Roma, ca îngrijitoare
a unei bătrâne. De sora Rădiţei, Mălina,
se ocupă Vali, soţul Letiţiei. Surorile au
fost, deci, despărţite, temporar, şi una de
alta, şi amândouă de mama lor. Dar pentru
ele temporar înseamnă o eternitate. Rădiţa,
în special, nu se poate împăca deloc cu
absenţa mamei.
Letiţia nu şi-a părăsit familia, ci a
plecat în străinătate – ca atâţia alţi români
– ca să-i salveze pe ai săi de la o sărăcie
umilitoare. Liliana Corobca are în vedere
acelaşi fenomen în romanul ei, Kinderland,
cronică a vieţii dintr-un sat din Basarabia
locuit aproape în exclusivitate de bătrâni
şi copii, după plecarea adulţilor la muncă
în Occident. Nici lui Dan Lungu, de formaţie
sociolog şi un scriitor interesat de ceea
ce se întâmplă în vremea lui, nu putea
să-i scape această situaţie inedită, generatoare
de dramatism.
Spre deosebire însă de Kinderland,
care are drept subiect maturizarea forţată
a copiilor şi iradiază un amestec de duioş
ie şi deznădejde (amintind de proza
rusească), Fetiţa care se juca de-a
Dumnezeu este mai curând un tratat epic
de psihologie a copiilor. Autorul descifrează
cu încântare şi răbdare viaţa suflească
a celor mici, dând impresia că nu s-ar
sătura niciodată să-i studieze şi că nu i-ar
păsa dacă de la un moment dat cititorul
ar începe să se plictisească. Din această
preocupare rezultă pagini antologice,
cum este aceea în care descrie reflecţiile
naiv-filosofice ale Rădiţei:
„Da, i s-a luminat parcă mintea când
şi-a dat seama că, după ce ea pleacă
dintr-un loc, locul nu dispare, iar oamenii
aflaţi acolo continuă să existe şi să vorbească
între ei.”
Apoi, însă, fetiţa vrea să şi verifice
dacă exact aşa se întâmplă:
„S-a apropiat tiptil de uşa camerei [din
care tocmai ieşise, n.n.] şi a deschis-o
brusc, să vadă dacă patul, biblioteca,
veioza şi tablourile de pe pereţi erau la
locul lor. A făcut asta de mai multe ori,
din ce în ce mai repede, ca să le prindă
dacă dispar şi reapar, însă nu a descoperit
nimic suspect. Fie erau mult mai iuţi decât
ea, fie rămâneau pe loc.”
Într-o nuvelă a lui Nicolae Velea, Paznic
la armonii, un băieţaş, Domnel, se
uită pe fereastră şi crede că strada, pomii,
păsările există numai pentru că le
susţine el cu privirea; drept urmare, apă-
sat de această responsabilitate, întârzie
să se ducă la culcare. Şi alţi autori, deci,
s-au arătat interesaţi de acest solipsism
spontan al copiilor. Sunt convins însă
că Dan Lungu nu l-a citit pe Nicolae Velea,
iar Nicolae Velea, chiar să vrea, n-ar putea
să-l citească pe Dan Lungu.
Dacă aş avea la dispoziţie mai mult
spaţiu tipografic, aş analiza pe larg şi alte
teme ale romanului, în special viaţa
românilor la Roma. Prozatorul sesizează
nuanţele infinitezimale ale relaţiei dintre
Letiţia şi bătrâna pe care o îngrijeşte,
Nona Bosse:
„Priveşte îngrijorată către Nona, dar
e în regulă, doarme cu gura întredeschisă,
i se văd dinţii. Până la ea nu mai văzuse
niciodată dinţi falşi atât de bine realizaţi,
cu mici imperfecţiuni naturale, ai fi putut
jura că sunt adevăraţi.”
Scris cu o siguranţă de profesionist,
mereu egal cu sine, romanul ne inspiră
încredere şi ne face să sperăm că de la
un moment dat se va întâmpla ceva care
să dea întregii construcţii un sens mai
înalt. Dar acel ceva nu se întâmplă.
