Cele peste o sută de trepte pînă la camera mea erau mîncate de timp si de pas omenesc. De fapt, nu le-am numărat niciodată, pentru că mai totdeauna cînd coboram, riscam să mă întîlnesc cu administratorul imobilului si să-i promit că în viitor voi fi punctual cu plata chiriei. Urcînd, buna dispozitie crestea cînd pomeneam pe binefăcătorul sălasului meu, Jules Hardouin-Mansart, care a construit acele odăi prin podul caselor mari, ce se numesc mansarde. Si mai era ceva: asteptam să admir parada frumusetilor, niste îngeri laici, cu care mă loveam nas în nas, sau le depăseam înfierbîntat.
Chiar în prima zi am descoperit încotro si la cine umblă tulburătoarele gratii, la domnul Pokal, vecinul meu, student la conservator. De ce natie era, n-am putut afla, oricît l-am tras de limbă.
Ne-am înprietenit destul de repede, mîncam împreună din cînd în cînd, mai cu seamă serile, fie în camera mea, fie pe terasa comună. Era un bărbat frumos si bine îmbrăcat. Adîncit în vise, părea că se trage din statuile eminesciene: nu bănuiai că în spatele unui mare crai se ascundea o figură naivă, candidă. Intrigat de vizitele feminine în odaia lui ordonată ca o chilie de măicute, n-am izbutit să-l îndrumez pe calea mărturisirilor. Făceam bucătăria pe rînd, fălindu-ne de altfel, ca toti burlacii, cu talentele noastre si priceperea în arta culinară. Eu, de exemplu, produceam o omletă pipărată care sporea consumul de vin, el, crea salate orientale mediocre. Înghiteam tot ce-mi punea în farfurie cu vădit entuziasm. În sinea mea gîndeam altfel, dar trebuia să-i cîstig încrederea, singura posibilitate de a răzbi pînă la parada frumoaselor.
De eram la masă, putin înainte de orele 21 se ridica în picioare, strîngea tacîmurile si, în zilele cu sot, dispărea.
Cel mai tîrziu cînd clopotul orologiului de la catedrală bătea de nouă ori, se despărtea de mine cu vorbe prietenesti. O liniste deplină cobora. Doar sunetul unor pasi sprinteni se auzeau cînd trecea pe coridor ca să se stingă la usa lui Pokal; cadenta lor ametitoare continua să bată dureros în inima mea încordată. Peste putin timp, o voce mirabilă umplea clădirea si grădina, ferestrele, usile si chiar peretii tremurau usor în ritmul melodiei. Cînta vecinul meu. Începea discret cu note largi, parcă încetinite, si termina un pic mai repede decît permitea partitura. Această manieră originală nu deranja, din contra, trăiai cu el freamătul începutului de lumi, cufundîndu-te în mări de plăcere. Ultimul pasagiu era grăbit, sunetele se sfărîmau ca stelele ce cad din cer.
În fiecare seară, altă arie. De la vizeta usii mele pîndeam sosirea musafirelor. În fiecare zi, alta. Peste cîteva luni, le recunosteam după mers. Mai mult timp mi-a trebuit ca să conjug pasii celor sapte fecioare (căci sapte erau!) cu bucătile muzicale ale săptămînii. Lunea ascultam Flautul fermecat, martea Fidelio lui Beethoven, miercurea un Figaro îndrăcit, joia Aida, vinerea ne mîngîia Carmen, sîmbăta Händel. Surpriza cea mare a priveghiului meu a fost atunci, cînd prima dată am auzit cîntecul de duminică. Era o compozitie românească, departe de celebritate, neînsemnată în Edenul muzical, dar care mie mi-aducea tineretea. Cuvintele simple, greu pronuntate de Pokal, le stiam de mult: "Abua, abua, abua, dormi puiutule, te-alină,maica e dusă la fărină..." Tot mai tîrziu am remarcat că fiecare fată avea cîntecul ei. Treceau pe lîngă camera mea, de sase ori le recunosteam după mers. Doar pasii celei de duminică nu se auzeau.
Cînd m-am mutat, Pokal m-a însotit: "A fost frumos. Dar spune-mi, studiile mele de amor nu te-au deranjat?" Ce era să-i răspund?
