Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un tăciune şi-un cărbune de Barbu Cioculescu


În ciuda unui număr impresionant de capete de schimb, hulpavii balauri ai basmelor copilăriei au dispărut până la unul, în termeni ai zilelor noastre ca prea mari consumatori şi prea mici producători: înghiţeau pe nerăsuflate un bou, dar scoteau pe nări flăcări scurte, de redusă eficienţă. A consuma puţin şi a mult produce rămâne lozinca oricărei economii în suferinţă, tânjind a se chivernisi atâta măcar cât să fie poftită în spaţiosul salon european, acolo unde laptele şi mierea gâlgâie prin ţevi strict presurizate, bancnotele niciodată îndoite şi de o incredibilă prospeţime foşnesc cu aceeaşi muzică din secunda ieşirii de sub teasc, iar faţa gunoiului n-o vede nimeni, o dată ce o performantă aparatură o şterge silenţios din ambient. Gunoiul de ieri-alaltăieri, de o lună şi de un an, pe maidan risipit, al mizerului consumator ce de-abia mai are puterea să-l arunce peste umăr, redându-l naturii, se strânge în movile, ţinând locul bornelor de distanţă.

Străinii care-l observă sunt, bineînţeles, la vânătoare de exotisme, dinainte montaţi de surse răuvoitoare, văzătoare de numai ce este deasupra, adică gunoiul. Sufletul candid al celui ce lasă din mână departe de orice ghenă conţinutul pungii de plastic, îi rămâne necunoscut pasagerului de altunde, nasul lui, obişnuit cu miresmele tari ale buteliei de spray primeşte efluvii ciudate, sălbatice, care-l alarmează. Şi iată, cum, din te miri ce, ia naştere un malentandu! Şi se produce un scandal, încât am, n-am frac de firmă şi pantofi de lac, invitaţia la selectul club european îmi este pusă sub semnul întrebării. Îmi zgârie urechea zvonul că n-aş fi pregătit a sări pragul între boss-i şi baronese, la braţ cu strănepotul lui Bai Ganciu şi după ce vom fi sorbit dintr-o înghiţitură Dunărea...

Şi câte vechi, sacre amintiri mă leagă de acele resturi menajere cărora, prin depozitare la soare, li se mai acordă o şansă.

Cu exact şaizeci de ani în urmă – nu tocmai, pentru că lucrurile se petreceau într-adevăr în anul 1944, dar spre sfârşitul lunii iulie, poate începutul lui august – mă aflam dispersat într-o comună din preajma

Bucureştilor, licean în vacanţă, dar având a presta muncă obştească, asemeni tuturor colegilor, spre a prezenta adeverinţa la înscrierea în clasa următoare de liceu. Respectând tradiţii seculare, băştinaşii, oameni cumpăniţi, nu ţineau gunoaie în curţi, ci le dispuneau în şanţuri, lângă şosea, unde mai zăceau pisici strivite de maşini – acestea curgeau gârlă, de cum suna alarma în Capitală – hoituri de câini, găini moarte, ciori uscate din iarnă.

Corpul profesoral, şi el în dispersare, decisese ca noi, elevii bucureşteni refugiaţi în comună să organizăm o serbare în care să ridicăm moralul localnicilor şi să-i cultivăm, iar în rest, să adunăm gunoaiele ce străjuiau de-a lungul şoselei, pe vreo doi-trei kilometri. Era război, punctul central al serbării a fost o piesă într-un act, o feerie unde, cu genunchiere de staniol, o coadă de mătură transformată în lance şi ţinută pe braţ, cu un simulacru de coif pe cap, interpretam rolul Geniului Roman, în care calitate adresam României, întrupată de o fecioară din rândurile noastre, brunetă şi, cum spunea poetul, cu ruşinea zugrăvită pe obraz încurajări în situaţia destul de îngrijitoare în care se afla, sub puzderia de năvăliri barbare. Sceneta, era în versuri ample, de factura lui Mircea Dem. Rădulescu, tâlcul îi era, desigur, patriotic, fusesem ales pentru muşchiulatura de biciclist a pulpelor, vădind descendenţa din infatigabilii mărşăluitori de sub stindardele cu vulturi ciocoşi – şi pentru vocea cald-baritonală. Păstrez în minte şi acum începutul peroraţiei mele, prin care-mi îndemnam Patria să-şi ţină firea: “Oricâtă furtună pe umerii tăi s-ar abate, o Românie...”

De altminteri, furtuna se abătea cu o anumită regularitate, în strânse formaţiuni de Eliberatoare, venind şi plecând, lansând covoare de bombe în cetate, cu acel zgomot de spargere a văzduhului pe care nu-l realizează decât marile seisme. Spectacolul a fost un succes, ciorogârlenii au plecat numai după ce serbarea a luat sfârşit, la finele nobilei manifestări artistice s-a auzit şi un distih de circumstanţă: “Să ne cânte la pian/ domnişoara Damian”. Şi chiar aşa, dânsa, mai ceva ca noi, studentă cred, a făcut să răsune pianul, picurând cu “Für Elise”.

Şi cu strânsul gunoaielor, în mai multe reprize, ne-am descurcat, sub privirile impenetrabile ale aborigenilor, dintre care nici unul nu ni s-a alăturat să pună mâna, fiind clar că ei nu aveau de obţinut vreo adeverinţă. Către finele lunii, mica noastră companie de băieţi şi fete a primit cea mai neaşteptată dintre vizite: aceea a doamnei mareşal Maria Antonescu. A sosit, înconjurată de militari de rang, noi eram desfăşuraţi în linie, ea a pornit drept spre mine, luasem poziţie, iar în clipa în care să mi se adreseze, un oficial s-a interpus, împingând-o către următorul. A fost un gest spontan, inexplicabil, şi tot fără vreo justificare m-a izbit în inimă, ca un fel de semnal al destinului. În fapt, a prins bine ulterior, în plină încleştare a luptei de clasă, când aveau să-mi treacă înainte cele mai neizbutite vieţuitoare cu chip omenesc ale Creaţiei, nici nu mi-a mai păsat!

Şase decenii mai târziu, primul bărbat din guvern pătrundea prin mai multe intrări în Bucureşti –, asemeni acelui magician înregistrat a fi ieşit la aceeaşi oră din aceeaşi zi prin toate porţile Petersburgului şi a fost rău impresionat de grămezile de gunoi pretutindeni împrăştiate, pe câmp, de-a lungul şoselelor. Obsedat de hamletica întrebare a fi sau a nu fi în U.E., nu i-a scăpat efectul asupra unui străin al acelor covoare ale pestilenţei. S-a trezit în el stăpânul, dominus, împăratul şi precum Darius a poruncit să fie biciuită marea, pentru neobrăzarea-i, iar căpitanii săi au şi intrat la apă, ca s-o pliciue, tot astfel primarii localităţilor în chestiune, cu salariaţii lor şi membrii valizi ai familiilor au ieşit in corpore rânind de-a dreapta şi de-a stânga drumului naţional. Întocmai cum, prin munţi şi muscele, fragezi entuziaşti ai naturii înzestraţi cu mănuşi de plastic, strâng de sub molizi, tufani şi curpeni grămăjoarele de resturi – pentru sezonul ce urmează.

Dacă asta ar fi totul, cel puţin în câte o limpede dimineaţă şi până spre seară, o admirabilă curăţenie pretutindeni domnind şi occidental parfumată ne-ar încuraja să ne şi urcăm în tren – Doamne fereşte! – spre capul Finister, căpşunari, bucătari, meşteri mari. Călătorind înăuntru, cum spuneau bunii noştri. Şi făr^ de ţidule.

Numai că foruri de pe acolo ne pretind imperios să facem curăţenie şi în ograda noastră socială unde, în desiş de pometuri se ascund după corcoduşi o droaie de corupţi, gunoaie omeneşti, infestând zarea politică, unde crapi supraponderali, ştiuci obeze, somni babani se cer grabnic strânşi în plase, spre a asana balta înainte de a figura pe harta U.E.

Un pescuit miraculos se oferă guvernului care n-ar avea altceva de făcut decât să păşească pe undele învolburate cu tălpile, spre a întinde mreaja. Un exerciţiu încă neîncercat de muritorii de rând – dar cât de promiţător! Cu siguranţa cu care chelnerul surd confirmă că ţi-a înţeles comanda, viteazul prim bărbat ce-i înfruntă pe inchizitorii ce ne-au luat la ochi, îi asigură că, aşa zădărâţi cum sunt, soarta peştilor celor mari este pecetluită, ţepoaie sunt ascuţite să-i străpungă, cuţite să-i spintece, se importă în cantităţi impresionante, cu grele sacrificii valutare, cele mai moderne unelte de dibuit, cu sonare, undiţe de carbon, cu cârlige de titan şi nadă vie din Thailanda, cărţi de bucate cu toate felurile de gătit peştele sunt sub tipar, în tiraje de masă şi în limbile naţionalităţilor – mai mult ca sigur că din primăvară până în toamnă nu se va mai pomeni de corupţie, corupţie, corupţie...

Iar dacă o voce feminină, aspră în vocalize, nefast revenitoare i se va suprapune, înaltul bărbat va replica, precum în magnificile noastre basme populare: “Un tăciune şi-un cărbune, taci baroană, nu mai spune.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara