Natura moartă supradimensionată, în cadru aurit, nu-şi găseşte liniştea: fructele şi legumele pe care le privim se scofâlcesc, iar din burta peştelui roşu, care contemplă publicul cu ochii săi stoici, apar nenumăraţi viermi. După mai puţin de o oră, procesul de decompoziţie animă, în mod neaşteptat, imaginea. Realizez că este vorba de o scenă filmată accelerat şi nu de reproducerea unui tablou. Natura moartă, materie vie care se descompune dar, în acelaşi timp, se poate recompune, reprezentând o serie de imagini digitale, raporturi matematice, coduri pure, pare eliberată de impurităţile materiei pieritoare. Acest joc de compoziţie, decompoziţie şi recompoziţie are loc într-un fost bufet de clasa I din gara oraşului Basel („Gare du nord”), situat la frontiera germano-franco-elveţiană, un fost restaurant în stil baroc industrial, cu mult lemn întunecat şi cu un mare ceas de gară. De curând a fost amenajat ca sală de concerte de avangardă.
În această seară, publicul se află aşezat în jurul unei mese rotunde, acoperită cu o pânză albă, ca o imensă cămaşă funebră. Asist la o reprezentare scenico-muzicală dintr-un ciclu numit „Vanitas”, dedicat unui dialog între concepţia barocă a morţii şi aceea contemporană. O mică orchestră, dirijată de Knut Jensen, execută o cantată de Buxtehude despre cele şapte părţi ale corpului lui Iisus („ad pedes”, „ad genua”, „ad manus”, „ad latus” etc.), cântată de studenţi ai renumitei „Schola cantorum basilensis”, care, în costume şi roluri de chelneri, servesc o cină somptuoasă. Punerea în scenă, aparţinând lui Björn Jensen, fratele dirijorului, este de un suprarealism decent, ideea fiind că acei servitori, în pauzele lor de lucru, descoperă mai multe aspecte ale morţii, în relaţie cu structura cantatei dedicate părţilor trupului lui Iisus. Clipele cele mai intense sunt acelea în care se joacă ruleta rusească – cu un singur glonţ în revolver – şi când pe fondul unui text din Cântarea Cântărilor, închinat inimii lui Iisus („ad cor”), bărbaţi şi femei se ating. În pauzele cantatei dirijorul introduce compoziţii proprii, muzică electronică, virtuală, creată cu ajutorul unui ordinator. Sunt trimiteri la actualitate care transpar şi din alte elemente ale spectacolului. Se organizează în aceleaşi pauze un fel de interviuri cu unii invitaţi pe teme ale lumii de azi. Un islamolog vorbeşte despre terorism, un chirurg despre operaţii estetice etc. La spectacolul la care asist, este invitat un cioclu care a creat la Basel un muzeu de pompe funebre de mare faimă (făcând parte din Uniunea Europeană a muzeelor de pompe funebre). Printre alte comori muzeul deţine o colecţie de femururi artificiale şi „stimulatoare cardiace”, acestea destul de periculoase deoarece pot exploda la incinerare. Aflu că incinerarea este soluţia pentru care optează 80% dintre elveţieni. Am curajul să îl întreb, în şoaptă, pe vecinul meu, un domn discret şi distins, care îmi traduce cu amabilitate termenii regionali folosiţi de intervievatul-cioclu, dacă nu ar fi totuşi tentat să-şi aleagă un lăcaş de odihnă eternă într-un cimitir. Pare surprins şi îmi mărturiseşte că nu şi-a pus încă problema, chiar dacă vine la astfel de spectacole şi este cititor al lui Cioran! Soţia sa adaugă un amănunt care îmi era necunoscut: s-a adoptat în Elveţia o lege permiţând să dispui după voie de cenuşa cuiva care ţi-a fost apropiat, să aduci urna acasă, s-o răspândeşti în grădină sau în alt loc (peisaj) preferat al decedatului. Este, desigur, mai puţin complicat decât să urmezi altă tradiţie elveţiană, aceea de a urca coşciugul pe un vârf de munte unde să-l aşezi vertical, pentru ca defunctul să poată contempla încă o dată valea în care a trăit, pădurile şi câmpiile: o lume reală privită cu ochi de mort.
